Generaţia miau se întoarce

Bozomenit de capde răţoiala zilnică a promulgatorului, dezvorţarea cu şuturi în verso însoţite de bucăţi la mufă ale ştabului liberal şi aburelile premierului combinator, poporul electoral, aţipit în faţa televizorului, n-a mai prins, săptămâna trecută, noua şi senzaţionala serie a zdrumicătorului „Generaţia miau se întoarce”, film de groază şi mister care-i are în rolurile principale pe cunoscuţi artişti de partid ajunşi miniştri ai Educaţiei, profesori din ţara asta, dar mai ales şcoleri care simulează şcoala şi părinţii care simulează că sunt părinţi.

Dacă prim-ministrul, deşi a copiat la teza de doftorat, lua un 8 de la constituţionalii de curte ai cotroceanului, jumătate din elevii de-a VIII-a din România nu au reuşit nici măcar un 5 cocoşat şi plin de bube la ultimele simulări de examen. Fără să tragem concluzii apocaliptice, bănuim că, în viitor, subiectele vor deveni tot mai maro, că în loc de pantofi cu toc vor fi încălţate-n opinci, iar cei care mai frecventează şcoala-n ţara asta vor pune mâna, totuşi, pe diplome, care, să sperăm, se vor tipări pe un carton din ce în ce mai prost, măcar aşa să-i mai putem repera.

Povestea este mai mult decât veche şi a început cu înfiinţarea liceelor industriale. A urmat o măsură care avea să termine profesorii: activiştii pecerişti au decis că nu trebuie să mai existe repetenţi şi corigenţi, aşa că au sărit în cârca dascălilor. După 1989, o mare victorie a fost transformarea şcolilor profesionale în licee, măsură care a umplut de intelectuali ţara asta, mai ceva decât universităţile cu dialog şi diplomă la distanţă. Toată lumea trăia fericită, banii curgeau şi tipografiile înfloreau, până a tras perdeaua dom’ Funeriu şi a arătat că învăţământul e plin de toptangii şi loaze.

Din păcate, deocamdată, nu există viitor. Pe măsură ce dascălii formaţi până prin 1990-1995 se retrag să-şi devore pensiile uriaşe – care mai apucă, săracul! -, intră în scenă beneficiarii camioanelor de diplome tipărite de universităţi vestite, producătoare autorizate, de la distanţă, a sute de mii de parlamentari, directori şi alţi bugetari mai mărunţi, dar, mai grav, şi profesori. Zicea un amic cu ochelari şi început de chelie la 30 de ani, că dacă s-ar da un test mediu de gramatică la examenele de licenţă  am rămâne fără elite în patria noastră despre care un ştab european baban zicea că este o ţară pe care cu cât o cunoşti mai bine, cu atât o înţelegi mai puţin.

Deşi avem mereu rezultate la concursurile internaţionale, deci o elită a profesorilor, studenţilor şi elevilor, la sol e ca la demisol. Pentru mulţi copii din mediul rural, a devenit o problemă să termine opt clase, iar liceul un vis de neatins. În oraşe, licee întregi au rezultate zero şi perspective idem. În facultăţi, se instruieşte o generaţie în care pentru mulţi virgula e o taină mare, un i sau doi de i o întrebare hamletiană, iar cratima o chestie extrem de antipatică. Cu o jale argintie se îmbracă mândra ţară, ca să-l parafrazez pe un clasic îmbrâncit în desuetudine de noile elite. Că tot am ajuns la ele: sunt la fel de vinovate. În anii ’90, actualii ştabi literari haleau comunişti pe pită la micul dejun. La învălmăşeală, sub umbrela diferitelor interese şi a dorinţei de parvenire, au dat de pământ cu Mihail Sadoveanu, Nichita Stănescu, Mihai Eminescu, Marin Preda ş.a., domni care au scris câte ceva şi, nu întâmplător, populau manualele şcolare. Paralel cu carnavalul şmecherilor literari, au apărut manualele alternative, mină de aur pentru miniştri, şi cercul s-a închis. Cârnăţarii ăştia literari au umplut paginile noilor manuale, iar educaţia a plecat la concertele cu „paraziţii”. Cel mai bun turnesol al acestor personaje, care ridică în slăvi capitalismul, dar trăiesc sugând la buget, este televiziunea publică. Dacă pe vremea portocaliilor o mulgea gaşca patapieviciană  – nu le mai dăm numele, că i-am pomenit destul la vremea respectivă, acum au apărut ceilalţi. Exemple: Florin Iaru, Mircea Dinescu, Adrian Cioroianu, ajunşi la groapa cu furnici o dată cu amicul lor Stelian Tănase. Un proverb roman zice că a primi un favor înseamnă a-şi vinde libertatea, dar a ăstora, credem, e vândută de mult.

Nu ne-a mai rămas decât să sperăm că totul este, totuşi, relativ, cum o spunea Einstein (pentru guţomani: un moş care zicea că putem ajunge mult mai repede la mall decât cu maşina): Citeşte dintr-o carte un minut şi ţi se va părea o oră. Stai la mall o oră şi şi se va părea un minut.  Aceasta este relativitatea…