Generația care a intrat în istorie

Atunci când auzim expresia ”a intra în istorie”, gândul ne fuge imediat la ceva grandios, demn de a rămâne moștenire peste veacuri.

O descoperire importantă, un eveniment poli­tic care determină schim­bări majore sau tehnologia re­vo­luționară menită să ne ușu­reze viața. Involuntar, percepem acest fapt ca pe ceva pozitiv, consemnat pentru posteritate, dar iată că exact în momentul de față primim o lecție impor­tantă, una care la început de an nici nu ne-ar fi trecut prin minte.

Ca adulți, suntem oarecum obișnuiți cu problemele care apar când ne așteptăm mai puțin. Le gestionăm după pricepere, iar stresul zilnic se transformă în rutina cu care învățăm să trăim. Facem zilnic alegeri care ne influențează traiectoria în viață și suportăm consecințele. Când simțim că nu mai putem, respirăm adânc, numărăm până la zece și ne gândim la următorul pas. Cri­za coronavirusului ne-a găsit nepregătiți, iar progresele pe care le facem sunt lente. Cu toate acestea, ne adaptăm din mers și ne ducem zilele mai departe. Dar cum rămâne cu copiii?

Aproximativ trei milioane de elevi și circa 400.000 de studenți s-au trezit peste noapte aruncați într-o vâltoare pornită de deciziile altora. Politicienii își dau cu părerea, soarta în­văță­mântului se decide ca într-un joc de zaruri, iar în urmă rămân, ca de obicei, cei slabi. Implementat pe repede înainte, învățământul online lasă pe dinafară tocmai elevii care au cea mai mare nevoie de alfabe­ti­zare, de educație. Con­se­cin­țe­le a zeci de ani de lipsuri în sistem, fără investiții consisten­te în domeniul învățământului, fără programe serioase de integrare a elevilor care nu au posibilități ies acum la iveală, ca o cicatrice pe obrazul țării.

Cum ar putea privi cineva în ochii celor care nici nu în­drăznesc să viseze la un telefon inteligent ori un computer personal spunându-le despre obli­ga­tivitatea participării la cur­surile online? În plus, cum rămâne cu elevii care trăiesc în condiții greu de imaginat, în familii disfuncționale, copii pentru care ”acasă” nu în­seam­nă un loc de refugiu în fața lumii întregi, ci mai de­gra­bă iadul zilnic. Ar putea oare politicienii noștri cu idei năs­truș­nice să treacă pragul unei case în care locuiesc cei defa­vorizați, uitați de societate? Case în care o bucată de cio­colată e sărbătoare, iar o pe­reche de pantofi sau o haină trece, de la mare la mic, pe la toți frații. Sigur, există voluntarii, asociațiile de binefacere și oamenii cu suflet, acei îngeri fără aripi care aleg să nu întoarcă privirea de la fața urâtă a societății. Dar oare a lor este datoria să aducă lumina educa­ției în casele celor mai puțin norocoși?

Sigur, pentru a gestiona situația impusă de pandemia de coronavirus, miniștrii noștri iau modelul educațional al țărilor europene. Dar există oare termen de comparație?

Din păcate, drama gene­ra­ției actuale de elevi va rămâne marcată în istoria recentă a României. O generație de sacri­ficiu, împărțită între copiii cărora li s-a luat pe nedrept șansa la educație și implicit la o viață mai bună, și elevii care își scriu unii altora, chiar pe rețelele de socializare, plân­gân­du-se că lecțiile online sunt plictisitoare ori că nu vor avea banchet anul acesta.