GALERIE FOTO! Cele mai multe clădiri-emblemă ale Lugojului sunt în ruină de ani de zile

Lugojul deţine o serie de construcţii industriale, militare şi civile care şi-au avut un loc de frunte în istoria oraşului, iar astăzi sunt nişte impunătoare… ruine.

Tărăgănarea unor măsuri administrative ori pur şi simplu neglijenţa autorităţilor le-au adus în starea actuală.

Clădirea abatorului din Lugoj a fost ridicată în 1912 după planurile unui arhitect italian. Destinaţia iniţială era chiar aceasta, de abator. Înainte de 1989, aici se sacrificau 150 de capete de tineret bovin pe zi, într-o hală dotată cu opt macarale.

La acestea se adăugau 800-850 de berbecuţi şi 500-550 de porci, sacrificaţi tot zilnic, marfa având ca destinaţii principale de export Italia şi Iordania.

Abatorul dispunea de o cameră frigorifică instalată în anul 1968 şi care putea stoca 4-500 de animale sacrificate timp de patru-cinci zile. În perioada anilor ’70-’80, când abatorul funcţiona la capacitate maximă, avea 110 angajaţi.

Clădirile din faţă erau destinate pavilionului administrativ şi, parţial, cabinetelor medicale de medicină a muncii, care deserveau platforma industrială.

Baza hipică, locul de antrenament al loturilor naţionale de călărie, a ajuns o ruină. În anul 1958, la cererea organelor locale din Lugoj, s-a înfiinţat de către CNEFS – Federaţia Română de Călărie, o secţie de călărie, care cerea condiţii materiale dintre cele mai bune.

Ca urmare, în anul 1970, Federaţia Română de Călărie a alocat fonduri pentru contruirea unui manej, cu grajdurile aferente şi dependinţele necesare, precum şi pentru amenajarea terenurilor de concurs, pentru obstacole şi dresaj.

La data construirii ei, baza hipică de la Lugoj era unică în ţară, dovadă că anual, timp de 4-6 luni, loturile republicane de călărie îşi desfăşurau antrenamentele aici. Spre deosebire de centre hipice precum Sibiu, Iaşi şi chiar Bucureşti, Lugojul îndeplinea condiţia importantă a amplasării hipodromului în afara oraşului.

Plus că aici se construia un microhotel pentru găzduirea sportivilor, pentru care, în anii 1983-88, s-au alocat de la Ministerul Sporturilor nu mai puţin de 2.285.000 lei, o sumă foarte mare la acea vreme. Acum, tot ansamblul, construit cu trudă pe un teren mlăştinos, este în ruină.

Cazarma cunoscută azi sub numele de „Principele Nicolae” este o clădire de mari dimensiuni, care se află la intersecţia străzilor Banatului şi Comuna din Paris. Ocupă un front stradal de circa 80 m pe strada Comuna din Paris şi de aproximativ 40 m pe Banatului.

Construcţia, foarte solidă şi cu ziduri de peste un metru grosime, a fost una dintre primele cazarme austriece construite în Banat la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX. Iniţial, cazarma imperială purta numele „FoHerzog Jozsef” (Arhiducele Josef) şi aparţinea Regimentului de honvezi din Lugoj.

După Unire, cazarma, cu o suprafaţă de peste 3.000 mp a adăpostit grajdurile cavaleriei, cantina şi dormitoarele soldaţilor, însă ulterior a fost dezafectată şi transformată în depozit.

Planurile cazarmei şi execuţia sunt comune multor construcţii militare din fostul Imperiu Habsburgic. Se spune că a fost proiectată pentru a rezista la lovituri directe de tun trase de la 200 de metri.

De curând, o asociaţie din Lugoj a primit o mare parte din amplasament pentru a realiza o şcoală şi un liceu.

Construită în 1916, Moara Clara (deţinută de Clara Schwartz, născută Ohrenstein) aproviziona în perioada interbelică întregul judeţ Severin. Ziua de 30 ianuarie 1951 a fost una neagră pentru foştii proprietari, expropriaţi de regimul stalinist.

La acea dată, moara transforma în făină câte 17 tone de grâu pe zi. În 1957, producţia era de 22 tone-zi, iar în 1968, după alte modernizări, de 84 tone-zi. Producţia a continuat până prin 1997-98 sub sigla BegaPam, apoi s-a oprit, iar utilajele au ajuns la fier vechi.

După lungi procese în care proprietatea a fost disputată între familia Deutsch şi societatea BegaPam, clădirea şi terenurile care îi aparţin (7.231 mp) zac abandonate.

Fabrica lui Muschong de pe strada Timişorii, dezafectată, dar indestructibilă! Chiar la intrarea în oraş, pe strada Timişoarei, se înalţă o clădire impunătoare din cărămidă roşie, care pe vremuri a aparţinut marelui industriaş Jakob Muschong.

La Lugoj, Muschong a avut trei fabrici, două pe str. Timişoarei şi cea care funcţionează şi acum în Mondialul Bocşei, toate construite înainte de 1900. „Pe str. Timişoarei, o unitate a fost demolată în perioada 1975-78, iar din cea de-a doua a rămas clădirea care adăpostea cuptoarele de ars şi uscătoria. Jos erau plasate două cuptoare mari, circulare, marca Hoffmann, unde se ardeau ţigla şi cărămida, iar aerul cald se ridica şi era folosit la uscarea acestora”, spunea regretatul arhitect al oraşului, Anton Tomin.

Clădirea, care parţial adăposteşte câteva societăţi comerciale, nu poate fi demolată, decât eventual prin… dinamitare. Cărămizile de cea mai bună calitate sunt cimentate printr-o metodă specială, care le face să se comporte ca un monobloc de beton.

Baia Comunală

Deşi fără valoare arhitectonică deosebită, Baia Comunală din Lugoj a fost o clădire de utilitate publică ce aducea bani frumoşi la bugetul local până prin anii ’70. Odată cu multiplicarea apartamentelor de bloc standard dotate cu baie, clienţii instituţiei s-au împuţinat, iar clădirea s-a degradat.

Cunoscută prin inconfundabilul său „furnal” în miniatură, clădirea de pe malul Timişului şi-a schimbat proprietarul şi destinaţia după 1990. În prezent, adăposteşte sedii de partide politice, tipografia care activa acolo mutându-şi de curând sediul.

Odinioară, în apropierea băii comunale se afla aşa-numita „Butterplatz”. Aici, lugojenii cumpărau lapte, smântână şi brânzeturi aduse din satele şvăbeşti din împrejurimi: Pietroasa, Darova sau Niţchidorf.

În mijlocul acesteia trona statuia Sfântului Ioan Nepomuk, patronul Banatului. Statuia a fost dată jos de comunişti, care au făcut astfel loc unui panou cu „fruntaşi ai întrecerii socialiste”. Din fericire, statuia şi-a găsit adăpost în Cimitirul Romano-Catolic, unde se află şi azi.

Legi şi hotărâri în stadiul de bune intenţii… Pe lângă Legea 422 de reparare a clădirilor monumente istorice, există Legea 153 din 2011 care prevede şi obligativitatea reparării şi a refacerii faţadelor la clădirile care nu sunt monumente istorice şi care sunt deţinute de persoane particulare.

„Noi am dat şi o Hotărâre de Consiliu Local în acest sens, HCL 213/24.11-2011, prin care obligăm deţinătorii să repare monumentele, iar dacă nu o fac prin investiţii proprii, le face Primăria iar respectivii plătesc Primăriei.

Problema este că, pe de o parte, în unele cazuri proprietarii nu se ştiu, pentru că încă se judecă între ei, iar pe de altă parte, un Birou de Urbanism cu doar doi angajaţi nu poate urmări întregul proces.”, spune Dinel Mazilu, arhitectul-şef al oraşului.

În plus, bugetele locale ar trebui să prevadă fonduri destinate acestor clădiri, ceea ce până în prezent nu s-a făcut.