FOTO – Alin Roşu şi pasiunea dusă la extrem: omul cu 12 biciclete!

Alin Roşu, cunoscut în oraş drept „Alin frizerul”, este fără îndoială un personaj care dă farmec urbei noastre. Prin pasiunea sa pentru ciclism, uneori dusă la extrem, Alin, alături de fratele său Cosmin şi de fiul său Narcis Alin Roşu, cunoscut în oraş drept „Alin frizerul”, este fără îndoială un personaj care dă farmec urbei noastre. Prin pasiunea sa pentru ciclism, uneori dusă la extrem, Alin, alături de fratele său Cosmin şi de fiul său Narcis, a strâns în jur de 50 de adepţi ai pedalatului de plăcere, iar numărul lor creşte încet, dar sigur. Un semn de civilizaţie, dar şi de atitudine ecologică, într-un oraş în care şoferii devin tot mai agresivi şi mai nervoşi.  

Povestea lui Alin începe la Româneşti, iar primele lui amintiri sunt legate de prima bicicletă, un Pegas care era de fapt al tatălui. „Şcoala generală cu clasele I – VIII am făcut-o la Tomeşti, iar drumul până şcoală, vreo şase kilometri prin hârtoape, l-am făcut cu acea bicicletă. Au urmat deplasările mai lungi, până la Făget, pe care ajunsesem să le fac <<glonţ>>, fără discuţii. Apoi am mai cumpărat o bicicletă din cele care se găseau pe atunci şi tot timpul lucram la ele. Puneam foarte multe frâne, aşa că se făceau praf cauciucurile, iar tata, care n-avea bani să-mi tot cumpere anvelope noi, a adus nişte furtune pe care le-a pus pe cercuri şi-mi amintesc cum săream în şa când roata ajungea jos cu îmbinarea dintre capetele furtunului. De la început, am făcut ceea ce se numeşte azi off-road: colindam toate pădurile locului – Padeşul, Rusca, Tăul Ursului sau Poieni Strâmbu”.

Accidentul cu bicicleta l-a făcut… biciclist. Pe când avea 11 ani şi era în clasa a V-a, Alin a făcut cunoştinţă cu cealaltă faţă a pasiunii sale: a avut un accident urât, care l-a marcat până în ziua de astăzi. „M-a lovit rău de tot o Dacia, am stat jumătate de an în ghips cu ambele picioare rupte. Culmea este că atunci când m-am externat din spital, doctorul mi-a recomandat pentru recuperare…. să merg pe bicicletă, că este cel mai bun lucru pentru muşchii picioarelor!”, îşi aminteşte amuzat Alin. Aşa că, în 1988 când a venit la Liceul “Brediceanu” din Lugoj, s-a menţinut în formă: în fiecare sâmbătă, după ore, făcea drumul înapoi la Româneşti cu o „Ucraina” destul de rudimentară.

Încearcă să redea Lugojului faima de oraş al bicicletelor. „Ştiţi cum se spunea, că Lugojul este oraşul fetelor, că era multă industrie uşoară pe acea vreme, dar şi al bicicletelor. Dacă la primul punct nu se mai pot face prea multe, asta cu bicicletele mi-a reuşit. Din păcate, Lugojul este la ora actuală şi oraşul şoferilor nervoşi, care au preluat moda bucureşteană a claxonatului din te miri ce”, este de părere Alin. Pentru el, adevărata aventură cu bicicleta este afară din oraş.
„Suntem o trupă de vreo 50 de pasionaţi de biciclete care ne adunăm regulat, fete, băieţi, părinţi cu copii, oameni de toate vârstele, unii cu biciclete, alţii cu triclete. Avem şi o pagină pe facebook, lugojbiketeam, e dechisă pentru toată lumea, acolo ne promovăm ieşirile, acolo anunţăm lumea să vină. Vara ieşim în fiecare seară, pe la 6-7, după ce terminăm serviciul. Pedalăm vreo două ore – la Satu Mic, la Hanul Ana Lugojana, la Tapia, pe traseul nostru”, spune Alin, care nu uită să amintească concursul Liman Bike Race din 6 mai, ajuns la ediţia a şaptea, iniţiat de el, împreună cu fratele Cosmin şi prietenul Puiu Muntean. Gândit iniţial pentru copiii din zonă, la prima ediţie s-au adunat 18 copii, iar anul trecut au fost peste 300 de concurenţi la start, chiar ciclişti din străinătate.
„Ciclismul e foarte sănătos, ca orice sport, dar în plus îţi dă şi o senzaţie de libertate. Problema părinţilor este că le este teamă de accidentele care li s-ar putea întâmpla celor mici. Vin cei mari la mine şi-mi spun: ţi-l dau în grijă! Mă bucur că scot copii din casă!”, mai spune Alin.
Cel mai lung traseu al lui este până la Dunăre şi înapoi, vreo 250 km, până la Orşova, unde a făcut o baie în Dunăre. A plecat la 5.30 diminieaţa şi s-a întors după miezul nopţii. Iar fiul său Narcis i-a preluat deja ştafeta : la şase ani avea la activ un traseu de 90 km pe bicicletă. Astăzi, are o întreagă panoplie cu diplome, medalii şi cupe de la concursurile câştigate.

Pasiune în care s-au investit timp şi bani. Alin Roşu n-a mai avut un concediu din 2004. Aşa că investeşte în voie în distracţia pe două roţi. Are vreo 12 biciclete – un „Whistle” american, bicicleta sa de concurs, un „Trek” de oraş, (acţionat de curea, şi nu de lanţ), un „Focus” full suspension cu care merge la pădure, mai are o tricicletă care merge cu baterie, din care s-a inspirat şi i-a construit şi fiului una la fel. O altă bicicletă, foarte interesantă, este cea cu trei viteze, care merge pe cardan; n-are nici lanţ, nici foaie la pedalier. „Vin mereu cu idei, cu inovaţii, niciodată nu-mi place o bicicletă aşa cum vine din fabrică, mereu modific ceva la ea, o personalizez. Schimb suspensia, o furcă, un ghidon, îi dau alt unghi. Bicicleta este o pasiune scumpă, dacă ai ajuns la un oarecare nivel şi ai pretenţii. O bicicletă bună, de teren, ajunge la multe mii de euro. Pe Whistle-ul meu am dat peste 100 de milioane de lei, dar, aşa cum vă spuneam, din 2004 n-am mai avut concediu, aşa că merită investiţia”, explică Alin.

Românii nu au deprins încă civilizaţia bicicletei… Singurul regret al lui Alin Roşu este lipsa de respect în trafic din partea automobiliştilor. „Mergeam spre han, frumos, în coloană, când un tip ne-a depăşit şi a aruncat cu sticla de apă în noi! Cum poţi califica aşa o atitudine? Recent, la Dumbrava, m-a lovit cineva cu maşina, am ajuns cu salvarea la spital, dar mai rău mi-a părut de bicicleta pe mi-a rupt-o”, arată Alin. Însă micul grup de iubitori ai aventurii pe două roţi din jurul său se măreşte de la o săptămână la alta, iar asta îl încurajează să… pedaleze mai departe!