Far presto! De la fast food la fast movies

“Far presto” a fost deviza iubită a unui muzician de geniu, extrem de prolific (70 de opere în doar 50 de ani de viaţă), dar generos cu ai săi confraţi de breaslă. Dopnizetti avea să fie răpus de epuizare nervoasă şi de complicaţiile unei maladii venerice damnate în epocă. Mucalit şi simpatic, avea să exclame la vestea că “Bărbierul” fusese compus de Rossini în numai două săptămâni: “este de la sine înţeles. Toată viaţa, de când îl ştiu, a fost cam leneş”.

Jovialul Gaetano este un precursor a tot ceea ce se întâmplă azi în diverse zone ale artisticului: o grabă perpetuă, un zor fără vreun răgaz meditativ, pentru a finaliza proiecte. Cărţi, hituri, filme, cariere, toate se învălmăşesc într-o zodie a celebrării profitului, cuvântul parolă, formula cheie a clipei celei neîmblânzite.

Sesizând mutaţiile intervenite în fiziologia gusturilor şi conduitei consumatorului contemporan, sociologii au decelat încercările timide şi diverse ale unui contracurent (ce pare doar o “fiţă” polemică) de reactivare a conceptului slow, adică slow food, slow movies etc. despre muzică nu mai vorbim, deoarece stilul cu pricina este de mult afirmat şi confirmat. Totul nu izvorăşte din “oripilanta” idee a unei gândiri încete (slow think) ci a abordării mai calme, mai înţelepte, mai aşezate, mai echilibrate, mai bine cumpănite a lucrurilor în pagină şi în rama vremurilor pe care le trăim, febrile, agitate şi “disturbante”.

Pentru a da randament, profesionarea specializărilor a atins culmi de performanţă şi rentabilitate. Maniera-industrială de livrare a opurilor practicate de mulţi autori de best seller-uri (cel puţin o carte voluminoasă, de 600-800 de pagini, anual), de la Stephen King la John Grisham, a scurtat enorm timpul care trece de la lansarea romanului la apariţia filmului (ecranizării) cu întreaga cohortă de strategii şi obiecte promoţionale, apoi difuzarea DVD, a bleu ray – urilor, şi, în fine, intrarea în circuitul TV, asta dacă nu s-a gândit de la început adaptarea sub formă de miniserii. Diviziunea muncii în ce priveşte serialele TV este şi mai evidentă: după supremaţia foiletoanelor poliţiste, s-a oprat o subtilă departajare pe categorii: investigaţii criminalistice şi chiar radiografierea luminilor şi umbrelor unor profesii incitante. Pompieri, chirurgi, avocaţi etc.

Sitcomurile trăiesc pe seama inventivităţii scenariştilor şi mai ales a vervei dialoghiştilor (o branşă cu totul specială, pentru că de la remarcile spirituale caustice la vulgarităţile băşcălioase nu este decât un pas, pe care unii nu ezită să-l facă, dezinvolt, mizând pe anumite pretenţii mai puţin sofisticate ale publicului commercial, cu o cultură superficială, deci precară).

Cum marea angoasă a “televizioniştilor” de pretutindeni este cum să umple mai bine timpul dintre două calupuri de reclame, se încearcă, într-o cursă accelerată la maximum, toate soluţiile posibile. La primele rateuri, se renunţă cu fantastică uşurinţă fără regrete inutile, la episoade pilot, pentru a canaliza energia pe alte poteci, mai norocoase. Viitorul ne va demonstra dacă această formidabilă şi epuizantă cursă infernală a adus şi altceva decât exploatarea înclinaţiilor firesc umane către hedonism şi capriciu. Cât de actuală va fi celebrarea plăcerilor de moment, fugare, efemere şi inconsistente în viziunea celor care vor mai face televiziune peste 50 de ani? Este posibil ca până atunci, acest vehicul mediatic să sufere metamorfoze spectaculoase, iar utilizatorii de platforme digitale să îşi găsească alte surse de divertisment, pentru a evada plăcut din contingent.

S-a tot repetat că România deţine supremaţia în materie de canale de ştiri (până în prezent, cinci-şase, dacă nu chiar şapte, în viitorul apropiat). Cum actualitatea externă nu constituie un subiect de reală atracţie pentru teleaşti (e adevărat că le lipseşte şi expertiza veritabilă din partea unor profesionişti de top), rămâne sfera de interes a băltirilor de politică internă. Şi astfel, după ce se epuizează comunicarea ştirii esenţializate, care ocupă un timp minim, s-a căutat la greu şi s-a găsit soluţia de avarie la îndemână: comentariile adiacente astfel că gem platourile de editorilişti improvizaţi. Cei mai mulţi părerologi fac parte din tagma controvesată a politicienilor, parlamentari care şi-au mutat activitatea în studiourile de pretinse dezbateri. Ici colo, rătăcit, câte un universitar care predă cursuri de politologie şi analişti de presă animaţi de vanitoasa plăcere de a-şi închipui că sunt băgaţi în seamă. Uneori, se ajunge la un delir febril perfect cuplat cu “era” societăţii post – adevărului în care am alunecat, pe nesimţite. Se vorbeşte tot mai mult şi se spune tot mai puţin, iar telespectaorul năucit şi naiv cade în capcana unor incoerenţe copioase, ale “artei” discursurilor disfuncţionale.