Drumul prostirii în masă: de la găleata cu apă rece în cap, la ”Balena albastră”

Vă pare cunoscut filmul? O femeie în vârstă, aparent i­no­fen­sivă, angajată să dea cu mă­tura la casa unor bogătani, răs­punde la telefon. De la ce­lălalt capăt al firului, o voce calmă rostește un cuvânt, un cod, o parolă, apoi pune jos receptorul. Femeia grăsuță, în etate și cu figură pașnică intră într-un soi de transă, găsește pistolul ascuns în sertar, se apropie cu pași de robot de gazdă – persoană importantă, îi zboară creierii, apoi își pune pis­tolul la tâmplă și se si­nu­ci­de.

Asta era o chestie de sce­nariu de film și subiect de ro­man, la sfârșitul anilor 50. După aproape șase decenii, telefonul masiv de ebonită nu mai e la modă, acum avem t­e­lefoane inteligente subțiri ca fo­aia de hârtie.

Dar mesajul, pa­rola, codul, au devenit rea­li­ta­te. Se numesc hashtag și sunt la fel de actuale, ba chiar foar­te actuale, având în vedere amploarea luată de morbidul joc ”Balena albastră”, care îți ce­re ca preț al ”distracției” pro­pria viață.

Odată cu apariția in­ter­ne­tu­lui și a rețelelor de so­cia­lizare, utopia anilor 50 a devenit o sumbră realitate. Un fel de ”candidat manciurian”, dar de data asta multiplicat la scară națională sau chiar in­ter­na­țio­nală. Moda, imitația, lip­sa de informare și de dis­cer­nământ, pierderea încrederii în lume, sentimentul de sin­gu­ră­tate și abandon, toate au dus la rea­li­tatea șocantă a unor experimente care au dus a­do­lescenți și preadolescenți – niște copii în fond, la fun­dă­tu­ra absurdă a sinuciderii, ca ultimă evadare dintr-o lume pe care nici măcar nu începuseră să o cunoască.
Aș îndrăzni să spun că entitățile care se află în spatele sinistrului joc al ”balenei” – pentru că oameni nu pot fi numiți, au calculat cu cinism fie­care pas. Prima parolă, a­pa­rent inofensivă a fost nebunia cu selfie.

Lăsând la o parte fap­tul că selfie s-au făcut mai bine și mai reușite cu zeci de ani înainte de apariția tele­fo­niei mobile, folosind aparate cu declanșare întârziată, re­ți­nem doar ideea de modă, care a fost imediat copiată și a­dop­tată la scară largă, indiferent că am stat cu spatele la tren sau în echilibru precar, la î­năl­țime, pe un pod.

Au urmat alte ”comenzi” – vă mai amintiți nebunia aceea cu aruncatul găleții cu apă rece în cap, cât de ”viral” s-a răs­pân­dit?! Dar nebunia cealaltă, cu căutatul pokemonilor prin clădiri publice, parcuri sau pe proprietăți private? Cum poți explica în termeni de nor­ma­li­ta­te una din tendinţele care re­cent cucerea internetul –  fe­mei din întreaga lume își fotografiau sânii, în timp ce ţineau nişte pixuri sub aceștia? Ca să nu mai amintim celebra scrisoare care trebuie trimisă musai la șapte amici on-line, că altfel n-ai noroc tot anul sau mai știu eu ce altă năpastă asemănătoare te paște. Toți aceștia au fost pașii care au pregătit intrarea triumfală în scenă a jocului morții, devenit simbolul unei generații de­bu­so­late, care și-a pierdut re­pe­rele spirituale firești.

Modele de pe internet nu sunt simpatice și nici atât de inocente precum par la prima vedere. Chiar dacă nu duc la consecințe tragice, ele arată cât de ușor poate fi manipulată generația comunicării in­stan­ta­nee și a progresului teh­nologic generalizat.