Drama unui Occident trezit brusc din somn

Drama care a lovit inima Franţei a iscat o furtună de comentarii şi opinii dintre cele mai diverse, ciudate şi radicale, de la teorii ale conspiraţiei cel puţin deplasate, până la speculaţii lipsite de un bun simţ elementar. Nu numai presa main-stream, ci şi blogurile, reţelele de socializare, s-au simţit datoare să reacţioneze. La un moment dat, când dezbaterile păreau că dau pe afară şi depăşesc logica, unii au pus piciorul în prag. Cum aşa, fiecare neavenit, care habar n-are pe ce lume se află, s-a simţit dator să-şi dea cu părerea? Lăsaţi locul „specialiştilor”, iar ceilalţi, „habarniştii”, se se mai abţină de la comentarii! La prima vedere, varianta este OK: dacă n-ai ceva de spus, decât să te afli în vorbă, mai bine taci. Dar tocmai acest ultim cuvânt, „tăcere”, mi-a displăcut profund şi m-a făcut să-mi schimb imediat părerea.

Atentatele de la „Charlie Hebdo” şi cele care au urmat la magazinul evreiesc şi pe străzile Parisului, soldate cu 20 de morţi, au adus în stradă 3,7 milioane de oameni în întreaga Franţă, alte zeci de mii peste hotare şi 50 de şefi de stat şi guvern care au ţinut să-şi exprime, la faţa locului, solidaritatea pentru poporul francez. Dincolo de aceste aspecte arhicunoscute, dincolo de solidarizare, cred că tocmai dezbaterea în sine (care include fireşte şi o droaie de neaveniţi) este ceva extraordinar.

Nimeni nu a sesizat că, spre deosebire de alte atentate, cel de la Paris a generat o dezbatere la scară largă asupra unor teme care erau tratate doar pe la seminariile de sociologie. Teme de workshop, la care participanţii căscau plictisiţi, subiecte jenante sau asupra cărora s-a pus „capac” ani de zile, au fost aduse în prim plan şi dezbătute vehement. În aceste zile, europenii, şi cu ei lumea întreagă, par că s-au trezit din somn, nepăsare, autosuficienţă. Şi mai ales, dintr-un fals sentiment de siguranţă.

A trebuit să se întâmple o asemenea nenorocire, pentru ca în spaţiul public să ajungă, în sfârşit, mari semne de întrebare care până acum nu „deranjau”, se pare, pe mai nimeni. Este politica porţilor deschise, de integrare europeană, un eşec în faţa terorismului? Cât de departe se poate merge cu libertatea presei, vizavi de simbolurile religioase? Este justificată introducerea unui control de tip “big brother” asupra internetului şi telefoniei mobile, în numele democraţiei? Este Europa, mai ales cea a ultimilor ani, un teren fertil pentru manifestări antisemite? Multiculturalism sau islamizare, care e drumul societăţilor vest-europene? Astăzi aceste teme coboară din amfiteatre, din coloanele ziarelor şi devin preocupări ale fiecăruia dintre noi. Atentatele de la “Charlie Hebdo” ne-au făcut pe toţi mai vii, mai atenţi la realitatea din jur, mai responsabili.

E bine să păstrăm acest nivel ridicat de conştiinţă, căci “drama Europei este departe de a se fi terminat. Unul dintre atuurile Europei este vitalitatea democraţiilor sale. Dar euro i-a lăsat pe cetăţeni – în special în ţările lovite de criză – fără posibilitatea de a-şi spune cuvântul în ce priveşte destinul economic. În mod repetat, alegătorii au dat jos guverne care nu i-au satisfăcut doar pentru a alege un guvern nou care să continue aceleaşi politici dictate de la Bruxelles, Frankfurt şi Berlin”. În loc de concluzie, am ales aceste cuvinte pe care le-a rostit nimeni altul decât Joseph E. Stiglitz, laureat al Nobelului pentru Economie şi profesor la Columbia University.