Dr. Simion Franţescu, decanul de vârstă al veteranilor lugojeni: medic pe linia 1 a frontului

Pe doctorul Simion Franţescu l-am cunoscut în nişte împrejurări aparte.

La fiecare rundă de alegeri organizate după 1990, venerabilul medic este mereu prezent la urne, dând exemplu tuturor lugojenilor prin participarea sa constantă la vot. Dr. Franţescu, acum în vârstă de aproape 98 de ani, este cel mai în vârstă veteran de război al Lugojului.

Foarte activ, ager şi cu o memorie de invidiat la vârsta sa, medicul lugojean ne-a impresionat prin exprimarea plastică, prin evocarea aproape „cinematografică” a experienţelor pe care le-a trăit.

Deşi are o familie care îl iubeşte, nonagenarul Simion Franţescu are micile sale tabieturi pe care ţine să le împlinească de unul singur.

Îmbrăcat impecabil, cu cămaşă cu guler tare şi vestă, l-am găsit într-o dimineaţă toridă de iunie pregătindu-şi singur, aşa cum insistă s-o facă mereu, micul dejun.

Discuţia se înfiripă destul de greu, dar aflând subiectul, fostul medic de linia întâi de pe front, începe un adevărat torent al destăinuirilor.

„Am ales să merg pe front!”

„În iunie 1944 am terminat facultatea de medicină la Cluj. Am venit acasă la Lugoj imediat după ce mi-am luat diploma, nu am mai stat la serbarea de absolvire. Ordinul de chemare în armată mi-a venit la două zile după ce am ajuns acasă”, spune dr. Franţescu.
Spre deosebire de marea majoritate a tinerilor de vârsta sa, care nu puteau refuza înrolarea, dr. Franţescu putea să o facă. „În timpul facultăţii, am fost bursier al Uzinelor UDR din Reşiţa, care îmi plăteau bani serioşi la acea vreme, 8.000 de lei lunar. Aşa am fost plătit vreo doi-trei ani, cu contract, ca după terminarea facultăţii, să vin medic la uzină, pentru cel puţin trei ani. În calitate de angajat al uzinei UDR, eu eram scutit de armată, pentru că uzina fabrica armament şi făcea parte din efortul de război. Trebuia să mă prezint doar la locul de muncă şi aş fi scăpat de înrolare”, spune veteranul lugojean, care adaugă că „ştirile erau alarmante, pentru că frontul ajunsese la graniţele Moldovei. Am zis să merg în armată, ca medic de batalion, pentru că făcusem şi şcoala de subofiţeri în timpul facultăţii şi aveam grad de sublocotenent”.

Medic în linia întâi a frontului

După această alegere – incredibilă din perspectiva zilelor noastre – dr. Franţescu a fost numit medic la Batalionul 13 Pionieri din Focşani, unitate de linia întâi, care se ocupa cu deminări şi alte activităţi specifice. „Când m-am prezentat la sediul batalionului am găsit cazarma toată în ruine, Focşaniul era bombardat. Era dezastru! La cazarma demolată nu mai era nimeni. Am întrebat un militar întâlnit pe drum unde e Batalionul 13 Pionieri şi mi-a zis să merg la Centrul Miltar din oraşul Roman şi să întreb acolo. Când am ajuns acolo m-au îndrumat: te duci pe câmpul ăsta, era o cărare şi după o zi întreagă de mers prin câmp, pe jos, am ajuns în satul Oţeleni”, îşi aminteşte dr. Franţescu.

Mort şi înviat de trei ori în aceeaşi zi

Primele două luni ca medic de batalion au fost calme – nici ruşii, nici nemţii ori românii nu se prea angajau în lupte, dar era calmul dinaintea furtunii. Pe 13-14 august a început ofensiva rusească.

„Prima dată artileria ne-a bombardat de se cutremura pământul, apoi zeci de avioane au luat în primire frontul nostru. Răsunau prin aer bombe, schije de obuz şi brand, iar noi mergeam mai mult târâş, aşa ne-am retras cei care am scăpat… Pe drum, ca la o depărtare de 500 metri de linia întâi, mă retrăgeam împreună cu un ofiţer. Deasupra noastră – eram într-o poiană – a apărut un avion rusesc care a tras, îmi amintesc şi acum, patru rafale de mitralieră, fiecare rafală de câte 5-6 gloanţe. Atunci am avut zile, că a tras exact între picioare şi nu m-a nimerit. După vreo zece minute, am nimerit într-un baraj de brand. Obuzele de brand, ca şi cele de avion, sunt foarte periculoase, schijele explodau la firul ierbii iar noi ne-am lipit într-un şanţ şi aşa, pe coate şi genunchi, ne-am târât vreo 150 de metri până am intrat într-o pădure. Dacă nu era acel şanţ, sigur muream. Pe un drum din pădure ne-am întâlnit cu un camion de-al nostru. Ofiţerul i-a făcut semn să oprească, s-a urcat înăuntru, motorul a pornit şi nu i-a mai păsat de mine, era să mă lase să mor acolo. Halal să-i fie, ofiţerul era român! Dar am avut prezenţă de spririt, am sărit pe aripa camionului şi aşa agăţat am mers vreo 4 km până într-un loc unde erau adunaţi români, nemţi, unguri, care se retrăgeau în debandadă. Dar nemţii au făcut un foc de baraj cu artileria înapoia noastră, ca să oprească înaintarea ruşilor şi aşa am putut să ne retragem în ordine”.

Peisajul dezolant al unei ţări pustiite

Ca medic internist, pe toată durata retragerii, dr. Franţescu lua măsurile de prim ajutor pentru spitalele de campanie din linia 1. Erau condiţii improvizate, cu infirmiere, tărgi, pansamente şi căruţe cu medicamente, unde răniţii primeau primul ajutor, erau stabilizaţi, ca apoi să meargă la spitalele din spatele frontului.

În ţară, peisajul era dezolant: „oraşele erau părăsite, aproape goale, prăvăliile erau vandalizate de tot felul de beţivi care luau ce apucau, mărfuri, stofe… Într-un orăşel, împreună cu doi ofiţeri români din acelaşi batalion, am intrat în sediul poliţiei.

Poliţistul era fugit! cine să mai asigure ordinea?  Unul din ofiţeri a luat de acolo un pistol şi un binoclu militar. Restul batalionului 13 Pionieri s-a stabilit în diverse localităţi pentru scurte perioade şi s-a retras până la Moreni.

Acolo am stat două-trei luni după care am fost demobilizat la 4 februarie 1945”.

Umorul şi omenia în vreme de război

Deşi, ca medic militar, Simion Franţescu a văzut destule tragedii, el spune că a trăit şi momente de un umor straniu:

„După ce nemţii s-au retras în Ardeal prin pasul Ghimeş Palanca şi Oituz, au venit ruşii. Deşi nu s-au purtat prea omeneşte – luau tot ce apucau de prin case, vorba aceea – davai ceas, davai palton, şi-am rămas în fundul gol – nu erau oameni răi, cei mai mulţi se răzbunau pentru ce le-au făcut nemţii în ţara lor. Să vă dau un exemplu: în retragere, pe alocuri ne-au depăşit cu mult. La un moment dat, mă pomenesc cu un camion al lor în faţă, ei opresc, îmi iau centura de ofiţer şi, văzând că sunt medic, îmi cer să-i însoţesc, că au mare nevoie de medic. Mi-era teamă că odată plecat, nu mă mai întorc, aşa că i-am zis ofiţerului translator că sunt epuizat, de o săptămână pe drum şi nu mai pot lucra. Atunci rusul s-au uitat la mine, a scos din geamantan o cutie de vax (cremă de ghete) şi un pachet de ţigări. Mi le-a dat, spunând: ia vaxul ăsta şi ţigările, că o să mergi mai vesel! Din fericire, abandonasem pistolul mitralieră într-o scorbură, în apropierea satului Buda, că dacă eram prins înarmat, mă executau pe loc.Tot aşa, eram nemâncat, rupt de oboseală într-o gară bombardată de pe linia Deva – Arad. Era un tren cu ruşi, vai de ei – dar unul m-a văzut amărât, a băgat mâna în buzunar şi mi-a dat din sărăcia lui patru pesmeţi. Nici nu ştiţi ce buni mi s-au părut pesmeţii aceia amestecaţi cu mahorcă!”

A onorat uniforma de medic militar

În împrejurări dramatice, dr. Franţescu a câştigat războiul lui, salvând vieţile răniţilor şi dând onoare uniformei de medic militar.

După demobilizarea din februarie ’45, el s-a întors ca medic la Uzinele UDR din Reşiţa, apoi a câştigat concursul pentru postul de medic secundar la Lipova, după care a ajuns la Lugoj.

La aproape 98 de ani, dr. Franţescu spune că „n-aş vrea să mai fie vreodată război, oamenii ar trebui să se civilzeze şi în caz de conflict să se găsească un modus vivendi.

Mesajul celor care incită la război trebuie oprit din timp, să nu se mai ajungă la tragediile pe care le-am trăit noi”!