Dezinfectați România!

Secvența I:  Douăzeci de mi­lioane de actori. O sin­gu­ră replică, reluată zilnic, un sfert de veac: ”minerii ve­niţi la Bucureşti au făcut un act civic.” Treptat, câteva mi­lioane au renunțat la bi­lete și au părăsit ”sala”.

Secvența a II-a: Când se în­toarce de la lucru, Lenuța face şi nişte cumpărături. Mai ales carne şi mezeluri; dacă ar uita, ar fi prăpăd. Nu i-ar trece vânătăile nici în două săptămâni. Plasele îi întind mâinile. Ca de o­bi­cei, îi vede stând în acelaşi loc, bucuroşi că fac parte din aceeaşi tagmă.

Unii au burţile revărsate peste pan­ta­lonii negri, alţii îşi expun noi şi noi haine de firmă, se dau cu parfumuri fine şi par­că toţi au aceleaşi tră­să­turi.

Pe mulţi îi ştie de mici, când nimeni nu dădea pe ei doi bani. Se prefac acum că nici nu o observă.

Sunt bo­gaţi, puternici şi fac bani stând la cafea, zic ei, cât Lenuţa nu ar strânge în zece vieţi de mers la fabrică…

Secvența a III-a: Se tre­zeş­te la cinci, îşi îmbracă tre­ningul şi porneşte spre grajd.

După furtuna de a­seară, apa se mai scursese, dar pământul era încă moa­le. Ceţuri apăsătoare stăteau peste pădure. Calul moţăia în picioare, zvâcnind uşor din pielea maronie. Aduce fânul, apa, nişte grăunţe. Se a­şază pe scăunelul cu trei picioare, slinos de bătrân, frecându-şi palmele cum îi plăcea și bunicului, cândva, să facă, şi mulge vaca.

Tran­­spiră. Ajunge şi la porci. Mâncau cu poftă din lăturile aduse în găleţi mari, ciobite. Scroafa îl urmărea cu ochii ei mici. Să-şi fi dat sea­ma că nu o suporta, fiind­că schilodise un pur­ce­luş?

Oricum, trebuie să che­me veterinarul chiar astăzi. Ajunge iar în casă. Se spală din nou şi se pune la masă. Deși oftează la fiecare pas, buna pregătise totul. Încalţă celelalte cizme şi porneşte prin noroiul drumului. Câte un câine mai prost îl latră.

Ceilalţi s-au învăţat să-l vadă trecând zilnic în sus şi în jos. Mai are puţin de ur­cat pe sub brazii tăcuţi, cu vâr­furile muiate în ceaţă. În sfârşit, ajunge. Îşi curăţă tăl­pile încălţărilor de gumă, scu­tură fâşul umezit, des­chi­de uşa clasei.

Zgomotul lu­mi­nos îi taie răsuflarea. Se aşază în bancă. E cald şi îi este somn. Doamna îi dă pagina cu subiectele pentru teză. Citeşte textul. Un moş­neag s-a luat după vor­be­le rele ale babei sale şi i-a cerut fetei să plece de a­ca­să, fiindcă era înnărăvită.

Cum adică să plece ca să nu mai fie gâlceavă în casă? Bă­iatul cade pe gânduri şi timpul trece. Să-şi exprime opinia despre atitudinea moşneagului! Un prost; om slab…Tatăl lui nu ar fi făcut niciodată aşa ceva.

Nu l-a mai văzut din clasa a doua. Ştie că s-a dus în Spania, dar nu a mai dat vreun semn. De doi ani a plecat şi mama. Ea îi trimite, când şi când, tricouri, ciocolate cu o vacă şi nişte bomboane verzi, mirosind a doctorie. I-a cumpărat și un telefon foarte scump, dar îi mai aude glasul tot mai rar, doar în vis.

Începe să plângă mocnit. Foile se pătează de lacrimile lui mari, adânci. Doamna îl ceartă. Îi dă alte pagini şi îi cere să scrie re­pede-repede. Iar el scrie, scrie…