Om al cifrelor, Robert Reisz a rămas captiv în singurătatea ucigașă a palindromului 02022020. Om al ideilor, ne-a lăsat câteva cărți asupra cărora să medităm și imaginea unei curiozități epistemologice, delimitând cu precizie de bisturiu valoarea de impostură.
În Eseuri despre universități și alte teme (Iași, Institutul European, 2017), autorul oferea cititorilor câteva ”oglindiri” neconvenționale ale unei teme pe care toată lumea crede că o stăpânește, demnă, așadar, de a fi discutată la simpozioane sau la berărie, în sălile universităților sau la locurile de joacă pentru copii, în cadrul așa-ziselor cursuri de perfecționare sau la cafenele…
Un fel de ”fotbal”, pe care mulți dintre miniștrii aferenți s-au simțit datori să-l faulteze, dacă nu l-au și luat de-a dreptul la ciomege, insensibili la huiduielile stadionului.
Tocmai ”galeria” este esențială în volumele lui Robert Reisz, aceasta lăsându-se cucerită de surprinzătoarea accesibilitate spre profunzimi ori de simplitatea soluțiilor propuse.
De exemplu: ”Școala trebuie să reabiliteze normalitatea, să valorizeze media, lucrul bine făcut, și nu excepționalismul. (…) Nu cer să se predea un anume poet sau să nu se predea un altul, să se prezinte contribuția istorică a unui domnitor sau a altuia. Ceea ce cer este ca abordarea critică să prevaleze asupra mitologizării, contextualizarea social-istorică să nu lipsească și umanizarea personajelor manualelor noastre să elimine cultul geniilor și al eroilor.”
După aceste incitante ,,antrenamente” eseistice, Despre fertilitatea erorilor este marele ”meci” în care ”galeria” se bucură nestingherită de firescul tonului, de dicțiunea ideilor și de frumusețea ”jocului”, aflând adesea lucruri neașteptate despre cum au evoluat universitățile, devenind astăzi organizații definitorii ale modernității. Nu știu câți dintre absolvenții acestor instituții și-au pus problema dacă au trecut printr-un model universitar humboldtian (”bazat pe unitatea dintre educație și cercetare, pe libertatea academică și valorizarea căutării adevărului în singurătate și libertate”) sau printr-unul napoleonian, care ”nu a cunoscut o istorie atât de prodigioasă ca cel german, dar a avut un succes rapid în România în primul rând datorită lui Gheorghe Lazăr, un fan declarat al lui Napoleon.”
Fiind ”în primul rând o istorie a ideilor modelelor organizaționale”, cartea pune în discuție raportul dintre imitație, originalitate și inevitabila teorie a formelor fără fond, încheindu-se cu un titlu inspirat, așa cum au fost și celelalte, fără vreo legătură cu scorțoșenia academică – ”Câteva gânduri de final: de la Kabbalah la plagiat”.
Relaxată și intensă, conectată la sincronie, dar fără a ignora diacronia, carte este, într-un fel, precum viața celui care, după o firească ,,scanare” intelectuală, te ruga să i te adresezi simplu – Roni.
Autor: Dorin Murariu