De ce scriem, când alţii…

Suntem fiinţe din cuvinte şi nimic nu ne mai poate scoate din vechea spirală a literelor zămislind prima poveste a lumii, după ce zicerile sacre au pus rânduială acolo unde fusese doar genune, loc nedesluşit sau neîmplinit. Important este că, în umbra cuvintelor dând nume, a cu­tezat să crească şi vocea sme­ri­tu­lui narator.

Astfel, înţelesurile s-au împrăştiat în toate zările, căci u­milii scribi au învelit întregul pământ în pieile lor scrise, aşa cum fac şi astăzi clipă de clipă.

Multe ispite însă le-au stat în cale şi numeroase căi s-au stins în stearpa uitare. Scribii de atunci şi cei de azi scriu pentru îndrăzneala unei reactualizări ori pentru cutezătoare desţeleniri. Scriu dintr-o cro­ni­ci­zată toană de a înfrunta cumva tim­pul sau dintr-o deşartă în­cercare de a lua în stăpânire…

Prins în regiunea mea precum marca de plic, scriu pentru a pune beţe în roate romglezei pe care pu­hoaie de vorbitori de toate ca­li­bre­le ne-o aruncă în obraz fără să cli­pească. Ba chiar îşi pun la cin­gă­toare şi noul DOOM, un tom cu o atitudine foarte relaxată, de erudit care nu se mai miră  de nimic, ho­tă­rât doar să savureze spectacolul fără regizor al lexicului. Astfel stând lu­cru­rile, acesta a dat pe gât toate anglicismele livrate la pachet cu diverse afaceri, ce au adus la noi  meserii nemaiauzite. Adevărat boom, căci au venit brokeri, copy­wri­teri şi alţi businessmani, toţi nee­zitând să fo­lo­sească breakuri sau jeepuri, unii îndurând by­passuri din pricina breakfasturilor prea grase…

Și cum să stai pe tuşă, când puz­deria de talk-show-uri ne ghi­lo­tinează timpul cu stupide mă­run­ţişuri siliconate ori politice, cu o biată română retrogradată printre ţo­pârlani şi cocalari, printre eva­zio­nişti şi manelişti? Îmi sare sti­loul din teacă de îndată ce aud ”Am mai multe carduri / Decât mă-ta farduri” sau când ipo­chi­meni cu otgoane de aur la gât se dau artişti, văitându-se, cu glas hâ­râit sau mărunţel, ba de una, ba de alta, cu ahuri şi ohuri gâlgâite fără număr, fără număr, trădând spaima faţă de gramatică. În aceste con­di­ţii, suc­cesul epidemic al acestor zoaie cred că vine  din aerul ra­re­fiat al solidarităţii ce a­pare între cei pentru care şcoala a fost o cor­voadă fără capăt, fără capăt… Textierii manelişti sunt cronicarii prezentului fără zare, un timp care trăieşte în pulsaţia unei zile şi atât.

Unii spun că ”toate textele de la cântecele [lor] sunt reale”, unul cu nume alimentar ne împărtăşeşte deviza aurită (”fii dulce cu oa­me­nii şi fă-ţi talentul bine”), în timp ce altul, surâzător, aruncă pisica gustului în tabăra plătitorilor: ”am părerea că lasă oamenii să-şi facă treaba, că dacă n-are cine să-i as­cul­te, nu i-ar asculta”. Prieteni cu anacolutul şi cu dezacordurile, ei se simt în ţarcul argoului ca peştele în apă. Când vor să evadeze, o fac lată, grăind adânc: ”Fiecare cu gus­tu­ri­le lui în muzică. N-are cum să asculte lu­mea numai Scho­pen­hauer”.

După o ase­me­nea go­go­mă­nie, suflul revine cu greu. Ma­ne­lele par să distrugă neuronii, e­xem­plele fiind mereu la îndemână. Vă amintiţi mo­mentele când naţia era preocupată de ver­te­brele pre­şe­di­n­te­lui? Iată rezultatul: ”Sti­ma noastră şi mândria,/Bine că s-a dus hernia,/Te aşteaptă România,/Te aşteaptă-ntreg poporul/Ca să ne conduci vaporul”.  Mai aveţi aer? Atunci, cu obsedantul bilet de loterie în mână, citiţi: ”Duminică n-am răbdare/Să câştig potul cel mare/Merg pe mâna lui Ogi­că/Înainte, fără frică./Jocul ce ne place nouă/E şase din patruş­nouă/Merge bine şmecheria,/ Joa­că toată România”. Echipele de fot­bal dau şi ele frământări in­te­lec­tuale. Numai ce s-au contrat Hagi cu Becali, hop şi textul: ”Într-o sea­ră a-nceput chinul/S-au certat naşul cu finul,/S-au certat din dra­goste,/Iubesc a­ceeaşi femeie/De femeia asta, frate,/S-a auzit şi-n străinătate”.

Credeţi că lipsesc ”câi­nii”?  Nici vorbă. Din hămă­i­tu­ri­le lor de­ducem că ”Vine  Borcea cu spar­ta­nii/Fu­ge toţi miliar­da­rii./Vine Borcea să ia Cu­pa/Să distrugă Europa”. După luni şi luni de suspans, Elodia este surprinsă dia­lo­gând tocmai cu soţul său (”Nici un rău nu ţi-am făcut/Nu ştiu unde-ai dispărut/Răul cât mi-ai făcut o să te ajungă/Pentru că minciuna n-are viaţă lungă”), în vreme ce unul care se crede aurit ne explică succesul lor: ”Ne place locul din faţă,/Când ne ve­de, toţi îngheaţă”. Asezonate cu fumul gră­tarelor aprinse oriunde, cu spuma berilor la pet şi cu burţile lăbărţate, dezgolite cu a­dresă, manelele reprezintă incapacitatea unui popor de a ieşi din umbra groasă a porţilor Orientului, où tout est pris la mişto…

… Cu vreo trei decenii în urmă, pe când abia terminasem cele câteva pogoane de lecturi universitare şi eram copleşit de straşnica indicaţie metodică de plasare a năstruşnicilor mi, ţi, i, ni, vi, li şi a tuturor nea­murilor morfologice în enunţuri prea­mărind realizările socialiste, pe când, aşa­dar, literatura ţării ţăcănea altfel datorită na­vetiştilor cu patalamale filologice, mi-a dat ghes ideea de a mă înrola în tagma criticilor, cu gândul subversiv de a-i lua pe sti­mabili la refec, măcar aşa, de-un pam­ple­zir solistic într-un cor cu glasuri ferme, grave, ţintind definitivul, despre care aveam să aflu, abia după ’90 (deşi bănuieli erau destule şi înainte), că jucaseră ieftina co­medie a duplicităţii, ciripind unde tre­bu­ia pentru un pumn în plus de privilegii.

Ei bine, gândurile-mi solistice s-au trans­for­mat în exerciţii de admiraţie (ţinute din scurt, sper) mai ales faţă de contemporanii bă­năţeni pentru a-l linişti, fie şi după a­proape două secole, pe Stoica de Haţeg, cel care trăise cu disperare constatarea că ”pe-aicea scriitori buni nu s-au născut, nici că s-au cerut, nici nu s-au putut.”