Dacă Eminescu n-ar fi fost scriitorul naţional…

Măi, anapoda lucru ş-aista! De n-ar fi existat bădiţa Mihai, multă lume s-ar fi arătat mai bucuroasă! Şi cum să fi fost altfel, când îşi acordase lira după vibrările patriotismului, luându-şi libertatea de de a le spune unora de la obraz că n-aveau decât monedă calpă, „chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă”, că nu erau decât o ciumă luând „în smintitele lor guri Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară.”

Iar dac-apuca să rupă zăbala epitetului depreciative, apoi să te ţii imagini groase cu cefe şi guşi, ochi bulbucaţi şi fălci umflate, ipochimenii grupându-se degrabă în două cete: de smintiţi şi de mişei. F

iindcă se înfierbânta adesea, pentru mulţi a devenit naţionalist şi xenofob, dar ce sonorităţi limpezi în „De la Nistru pân-la Tisa / Tot românul plânsu-mi-s-a / Că nu mai poate străbate / De-atâta străinătate”.

Aş pune rămăşag că, de-or ajunge unii la putere, îi vor pune versurile la popreală, în timp ce alţii, dimpotrivă, vor face paradă hermeneutică, obligându-i pe bieţii învăţăcei să înveţe tot felul de parascovenii, pe când mintoşii vor scrie atât de multe pagini, încât nimeni nu va mai avea chef să le citească vreodată.

Cine să-i ţină locul? Spilcuitul de Macedonski? Avea deja un tron, împărţea ditirambice laude şi inele de tinichea din visul său de prinţ lituanian, dar prea se dăduse cu franţuzimea şi, vorba ceea, mustaţa-i ascuţită putea răni.

Să fie oare bardul de la Mirceşti? N-aş prea crede, cu toate că a răspuns la toate urgenţele literaturii noastre.

Am vrut teatru? Ne-a trimis-o pe Chiriţa. Ne-au interesat cântecele bătrâneţii? Iaca volumul! Sigur, cu-ndreptări, să sune oarecum domneşte.

Ş-apoi, s-a mai încumetat cineva dintre posibilele statui să participe la concursul pentru „le prix du chant latin”?

Deşi avea „demonul turistic”, badea Vasile n-a crâcnit când ţara i-a cerut-o şi iată-l încoronat „rege al poeziei” tocmai la Montpellier. Pentru nişte versuri, totuşi, de-o blândă naivitate!

Poate conul Luca?

Ar fi cumva, dar prea mulţii-i moftangii stau toată ziua înţepeniţi în dialoguri prin berării şi cafenele, se cred verigi indispensabile din lanţul slăbiciunilor, sunt curtenitori, dar caută să scape cât mai repede din societatea damelor de pe la five o’clock-uri şi se martirizează purtând dulceaţa în şoşoni ori amăgitoare bilete de loterie.

Iar când îi dau cu patriotismul, să te ţii găunoase discursuri, vehemente vociferări şi contondente contraargumente. Ş-apoi e greu să admiţi că scriitorul naţional şi-a luat lumea în cap, stabilindu-se tocmai la Berlin, unde a avut şi gustul de a se fotografia „în costum de arbănaş: fes mic alb, scurteică de aba, brâu, cioareci scurţi, iminei.”

Dar Slavici? Exclus.

Paginile lui macină greu, cuvintele par băgate la presă, iar babele ţin predici aspre, în timp ce scriitorul combate acţiunea de eliberare a Ardealului.

Scurtă vorbă, oricât m-aş uita în zarea literaturii noastre, nu pot scăpa de greutatea unei profeţii: „Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.” Ş-apoi…