Cu vechea arhitectură în paragină, Lugojul e la un pas de a deveni “sat cu blocuri”

1990, „kilometrul zero” al li­ber­tăţii noastre, a fost un an plin de speranţe, dar şi de crun­te dezamăgiri. La începutul a­ce­lui an discutam, cu un in­te­lec­tual lugojean, despre patri­mo­niul arhitectural al urbei.

Într-o Românie în care unele sate fuseseră „sistematizate” cu furie de către Ceauşescu, în realitate demolate, iar oraşele ţării şi mai ales

Capitala sufe­ri­se­ră pierderi irecuperabile la capitolul clădiri, monumente şi lăcaşe de cult istorice, nu mai aveam de aşteptat decât o­fen­si­va victorioasă a cartierelor-dor­mitor pentru oamenii mun­cii, a cvartalurilor de blocuri cenuşii, uniforme şi insipide.

Omul de care vă spun era încredinţat că, în sfârşit, acest dezmăţ al demolărilor va lua sfârşit, iar în loc vor fi „plan­ta­te” clădiri de bun gust, cu far­mec arhitectural, care vor da via­ţă peisajului urban.

„Bine că n-am fost capitală de judeţ, aici am fost mai feriţi de dă­râ­mă­turi.

În afara câtorva clădiri solide, cu etaj, care închideau latura Parcului Prefecturii (a­cum unde azi este Mo­nu­men­tul Alfa şi Omega) n-am pier­dut prea mult.

Lugojul stă mult mai bine la acest capitol faţă de alte oraşe, unde au fost rase zone întregi”, îmi explica pro­fe­sorul, iar eu l-am aprobat en­tuziast.

Din păcate, după un sfert de veac, constat că omul s-a în­şe­lat, precum mulţi alţi naivi i­dealişti. În anii de libertate, pa­tri­moniul arhitectural al ora­şu­lui, scăpat de buldozere până la limanul anului 1990, s-a de­gra­dat până a ajunge la punctul critic. Într-o discuţie pe care am purtat-o zilele trecute cu cercetătorul Oliviu Gai­doş, acesta semnala decă­de­rea peisajului arhitectural care defineşte urbea. În fond, cu asta ne mândrim, aceasta e cartea de vizită a Lugojului pen­tru orice delegaţie străină, care cred că n-ar avea vreun in­teres să vadă „minunile” ar­hitecturii din Micro III sau Micro IV.

Rând pe rând, se duc clă­di­rea Policlinicii de pe Oltului (un oaspete străin îmi spunea că această clădire ar putea a­dă­posti sediul Guvernului unei ţări mai mici), clădirea fostul abator, cazarma imperială de pe strada Banatului, Palatul Mil­covici, Palatul Haberherrn şi chiar şi Palatul Bejan, pe ca­re familia anunţă că, în lipsa ori­cărui sprijin al ad­mi­nis­tra­ţiei locale, îl va restaura, trep­tat şi pe bani proprii. Orice lu­go­jean poate adăuga aici zeci de alte exemple, într-o listă deschisă, care se lărgeşte pe zi ce trece.

Fostul Cinema ”O­lym­pia”, de pe malul Timi­şu­lui, Casa Personalităţilor (Casa avocat Nestor Porumb), fosta Casă a Pionierilor, sunt alte e­xem­ple de restaurări apro­xi­ma­tive şi neduse până la capăt, pro­babil din lipsă de fonduri. La fel, cel mai dureros exem­plu – fosta viitoare ruină a im­pu­nătorului Palat al Prefecturii – Prefectura Veche, aban­do­na­tă de proprietari la doi paşi de Primărie, după ce faţada fusese impecabil restaurată.

Dacă ris­căm să pierdem palatele din a­nii interbelici, acum ne nă­pă­desc altele, construite a­lan­dala şi fără niciun respect faţă de ar­hitecura admirabilă a mi­cu­lui burg bănăţean.

Să fie clar: pierderea zestrei arhitecturale înseamnă pierderea memoriei. Iar atunci chiar că Lugolul va deveni un sat cu blocuri.

Vrea cineva aşa ceva ?!