Crepuscul melancolic de star

Fireşte că Maestrului, Magistrului, Actorului desăvârşit care este Radu Beligan (va împlini 97 de ani în ziua de 14 decembrie) nu i-ar plăcea deloc termeni tabloidizaţi precum star sau vedetă.

El este negreşit Artistul, cel care întrupează personaje de substanţă, demne să rămână mereu în retina memoriei spectatorului: Rică Venturiano, Agamiţă Dandanache, Catindatul, Conu Leonida, Spirache Necşulescu, Ştefan Valeriu, Miroiu, Richard al III-lea, Romulus cel Mare, Cyrano de Bergerac, Tuzenbach ori ”Egoistul” lui Anouilh, tot atâtea fascinante ipostaze umane.

L-am revăzut la TVR2 în Salieri (înregistrare mai veche): o impecabilă dozare a perfidiei dar şi a dezolării atroce în faţa asaltului vital al Geniului care există şi atât. Îl poţi invidia, urî, detesta, dar nu îl poţi ignora. De curând, pe scena Naţionalului timişorean ”meşterul Beligan” (aşa îi place să i se adreseze oamenii care îl abordează) a jucat în comedia amară a lui Anouilh (Le nombril în orginal) vizibil obosit şi cu un glas tot mai stins, cvasiinaudibil.

Criticii dramatici tineri i-au reproşat de multă vreme – mai mult sau mai puţin subtil – că ar fi timpul să înţeleagă, la imensa lui inteligenţă, că ar fi momentul unei retrageri decente pentru a nu prelungi secvenţe dezolante. Judecând pragmatic, la rece, obiectiv, o întrerupere în plină glorie a apariţiilor publice pe scenă este pentru un actor validarea considerentului că este infinit preferabil ca lumea să se întrebe de ce nu mai apare iar, nu de ce mai vine pe scenă.

Opţiunea este însă individuală. Să luăm cazul faimos al lui Placido Domingo, care la treisferturi de veac atacă voiniceşte partituri verdiene de bariton. Nu vrea să se odihnească, afirmă ilustrul cântăreţ, pentru că simte că ar ”rugini”.

Critica îl desfiinţează, el surâde liniştit şi pe deplin asigurat, nucleul fanilor necondiţionaţi sunt la datorie, îl acceptă în orice experiment, în aproape orice rol, spectatorii vin la premiere, aplaudă, ovaţionează, sunt fericiţi!

Nu avem dreptul de a ne erija în judecători inflexibili. Raţiunea de a fi a unor excepţionali maeştri este scena. Meşterul Beligan a sacrificat în numele ei viaţa personală, familială, loisir şi relaxare.

Cu o energie scormonitoare a căutat mereu şi mereu noi texte, le-a tradus (parte dintre ele în colaborare cu cea de-a treia soţie, subtila romancieră şi literată Monica Beligan), le-a oferit directorilor de teatre (care, în marea majoritate a situaţiilor, superficiali şi ingraţi le-au rătăcit prin dosare în sertare prăfuite ori le-au pasat unor secretari literari indolenţi).

La ”Comedie”, unde sala principală îi poartă numele, Maestrul a montat ”Spiritul de familie”.

Joacă în ”Leul deşertului” ori ”Şi cu violoncelul ce facem?” (sau ”Lecţia de violoncel”). Trage din greu de Florin Piersic senior la repetiţii la domiciliu, să finalizeze regia spectacolului ”Diavolul şchiop” de Mona Radu, o evocare piezişă a lui Talleyrand, diplomatul cu replici sclipitoare şi un caracter îndoielnic, admirat, invidiat dar şi temut şi detestat în egală măsură.

La spectacole, fiica Lamia îi este alături, îl ocroteşte cu o infinită tandreţe. M-a mâhnit mult un text al intelectualului de ţinută care este Gabriel Liiceanu, un soi de pamflet prin care i se reproşează lui Radu Beligan un anume oportunism, ce va legat de ultimul gest din noiembrie 2014, când a preferat public un alt candidat la prezidenţiale decât cel al facebook-ului.

Maniheisme de acest tip ar trebui să dispară din discursul public.

Herta Muller, în intransigenţa sa, adesea ”antipatică” îi spunea domnului Liiceanu, pe scena Ateneului Român, într-o conversaţie de un oarecare disconfort spiritual, că ar fi cazul să o lăsăm mai în sotto voce, atunci când vorbim despre rezistenţa prin cultură dinainte de 1989.

Au fost atunci mai mult exerciţii de artă a com­promisului, ca atitudini şi conduite decente cu minime însă reale compromisuri, dar şi oribile excese de zel, realmente dezgustătoare, care inoculea­ză breasla noastră literară.

De aceea, a te năpusti fără nuanţe asupra unei persoane, pornind de la erori posibile, a orbiri pasagere, în contextul unei bune credinţe totuşi funciare, nu face deloc bine într-o lume schimbată, în care valorile toleranţei, echilibrului şi regăsirii normalităţii trebuie să predomine în chip decisiv.

Vorba lui Nicolae Manolescu (repetată cu plăcere în varii ocazii): ”A bon entendeur salut!”