Crăciunul şi sărbătorile de iarnă le petreceam cu pâine de orz şi untură…

Din spatele uşii metalice, o voce mă întreabă stins… ci­ne e? Sunt de la ziar şi aş dori să vorbesc cu doamna Pe­nelopa Ciupagea. În prag apare o bunicuţă plăpândă, cu trup firav sprijinindu-şi bătrâneţea într-un baston la fel de mic, apoi mă invită să in­tru.

După primele cuvinte, a­veam să realizez că în in­te­rior se ascunde un suflet i­mens, cu mult mai mare de­cât camăruţa garsonierei în care îşi duce traiul, la cei peste 80 de ani, iar memoria şi inteligenţa de care dă do­va­dă depăşeşte pragul celor două clase primare pe care olteanca din Jiana Mare spu­ne că a reuşit să le fa­că… din păcate !

Am avut pământ! De nu l-am mai fi avut

Dimineaţa, nu se făcuse ziuă bine şi securitatea era la poartă. Familia Ciupagea din localitatea Flămânda, co­muna Jiana Mare din Me­hedinţi, cinci suflete – doi părinţi şi trei copii, pri­mi­se­ră ordin de Domiciliu O­bli­ga­toriu. “Era lunea Ru­sa­lii­lor, când au venit peste noi. Soldaţii cântau în bat­jo­cu­ră: ”Floare verde a florilor, în lunea Rusaliilor, este ja­lea satelor, plecarea chia­bu­ri­lor. Scoal’ chiabure nu mai sta, vă dăm căruţe şi ca­ră’… duceţi bagajul la gară ! Ce să facem, am strâns ce am putut, am mai dus animale şi păsări pe la vecini apoi ne-am îndreptat cu căruţa spre locul de întâlnire. Eram toţi în căruţă, printre boc­ce­lu­ţele adunate. Tatăl meu, Du­mitru şi mama, Lucia, stă­teau în faţă iar eu îm­pre­ună cu Elefterie, fratele meu care era mai mic cu un an ca mine, avea 16 ani şi cu sora mea, Ioana, de 11 ani, stă­team în spate. Ne-au adunat vreo 22 de familii, iar prima noapte am stat sub cerul liber, păziţi de soldaţi, în Valea Scăpăului la ieşire din sat. A doua zi, încolonaţi, am fost urcaţi în vagoane de vite în gară la Prunişor. Că­ruţele cu tot ce aveam au ră­mas pe loc. Ne era frică că nu ni le mai dau, dar au ve­nit până la urmă soldaţii cu ele şi le-am suit în va­goa­ne”, îşi aminteşte amă­nun­ţit, Penelopa Ciupagea.

Stăteam sub covercă, iar şerpii mişunau printre noi

Brateş, unul dintre satele sta­bilite drept zonă de “Do­mi­ciliu Obligatoriu” de “noua orânduire co­mu­ni­s­tă”, era amplasat intenţionat pe fundul fostului lac Bra­teş, desecat doar par­ţial. ”Ne-au dat jos în gară la Fru­muşiţa, apoi am fost a­runcaţi  cu tot cu bagaje în mij­locul câmpului, la Bra­teş. Prutul era la doi ki­lo­metri, dincolo ruşii, pe cea­laltă latură era canalul de evacuare a apei de la o­re­ză­rie, iar singurul pod era pă­zit de grăniceri. Închisoare în tot cuvântul. Tata a făcut o covercă din nişte rogojini şi aşa am stat. Ne în­gro­zeam de şerpii care mişunau printre noi zilnic. La câteva luni de zile, am primit doar uşi, geamuri şi stâlpi de lemn ca să ne înjghebăm casă. Eram în sat peste 600 de familii. I-au obligat pe oameni să facă, până în toam­nă, şcoală mare, Pri­mă­rie şi dispensar. Venea mi­liţia din două în două zile şi ne făcea apelul. Spre toam­nă, prin octombrie tata a reuşit să ridice casa, dar pe­reţii din trestie şi crengi nu erau tencuiţi. Bătea un vânt de nici focul nu ardea pe vatră. El găsise de lucru ca şi contabil la Coo­pe­ra­ti­va de la orezărie, mama cu E­lefterie lucrau în câmp, Ioana era la şcoală, iar eu fiind infirmă cu un picior, eram singura din gos­po­dă­rie. Tata îmi făcuse o schelă de lemn şi aşa cum puteam o trăgeam după mine şi spo­iam cu lut pereţii casei. Sea­ra, când trebuiau să se în­toa­rcă ai mei de la lucru, co­bo­ram încet de pe schelă şi le făceam câte ceva de mân­care. Asta a fost copilăria mea chinuită din de­por­ta­re”, povesteşte Penelopa.

Crăciun cu pâine de orz şi un strop de untură

Lipsa apei, hrana puţină, lemnele de foc şi ţânţarii erau mult mai importante pentru aceşti năpăstuiţi ai soartei decât gândul la săr­bă­torile petrecute creş­ti­neş­te şi în tihnă. “Ştiam ce este Crăciunul, dar nu ştiam cum este. Ascundeam câte o trais­tă cu făină câteva zile, prin te miri ce loc, până tre­c­eau controalele, apoi o mâncam aşa mucegăită, de la umezeala din baltă. Cră­ciu­nul şi sărbătorile de iarnă le petreceam cu pâine de orz, pe care parcă şi acum o simt pe gât şi cu un strop de untură dacă făcea tata rost de un pic de slănină sau carne. Nu ştiam noi ce e ăla pom de Crăciun. Singurul pom pe care îl cunoşteam era salcia, pe care o mai furam din când în când din pădure, pentru foc. În rest, făceam focul cu rădăcini de trestie, pe care le scoteam din mlaştină, apoi le băteam cu beţe să scuturăm şerpii care hibernau printre ră­dă­cini, ca nu cumva să îi a­du­cem acasă. Astea erau săr­bă­torile pentru noi, o zi ca oricare alta în care ne bu­cu­ram că nu ne-am îmbolnăvit de friguri sau de tifos”.

Am pierdut încă odată totul…chiar  şi coliba din Brateş

Amenajat pe fundul lacului, sub nivelul Prutului, fiind protejat doar de diguri, satul Brateş a fost expus din­tot­deauna riscului de inundaţii.

“În martie 1955, am fost a­nun­ţati de miliţie să eva­cuăm satul că e risc de inundaţii. Apele s-au retras şi ne-am întors acasă. Prin august, acelaşi an, am fost evacuaţi din nou. De data asta am pus în căruţă ce am putut şi ne-au cazat la o familie din satul vecin. Fra­tele meu mai venea să ia câte ceva, apoi digul Pru­tu­lui s-a rupt şi apa a năvălit pes­te tot. Casele erau aco­pe­rite de apă şi tot chinul nost­ru s-a dus pe apa sâm­be­tei, a doua oară. Pe a­co­perişuri se mai vedeau doar pisicile, de care ni se rupea sufletul, dar nu puteam să ajungem la ele. Stogurile de orez şi de grâu pluteau pe a­pă ca vapoarele şi noi în­du­ra­serăm foamea până a­tunci. Am stat ceva vreme la familia aceea de oameni cumsecade, iar la scurt timp am primit ordinul de în­toar­cere acasă. La Jiana erau doar zidurile. Uşi, ferestre, unelte, chiar şi ţigla de pe casă dispăruseră. Nu co­mu­niştii le-au luat, au fost luate de vecini. Noi eram singurii din zonă care aveam casa a­co­perită cu ţiglă de Jim­bo­lia, restul aveau cu tablă. Când am venit acasă, deja câţiva vecini aveau ţigla noas­tră pe casă la ei. Ne mai ră­măsese doar o livadă de cor­coduşe, din care tata fă­cea ţuică şi o dădea la schimb cu porumb, ca să pu­tem creşte animale. Am dus-o greu de tot”, suspină doamna Penelopa.

Necăjită, chinuită şi otrăvită, aşa a fost viaţa cu mine

“Fratele meu s-a căsătorit în sat. Ioana a venit la Lugoj, la Filatură şi s-a căsătorit şi ea aici. Eu am plecat la Severin şi am lucrat la o cooperativă de meşteşugari vreo 11 ani, apoi am fost pen­sionată, fiind cu pi­cio­rul. Am venit şi eu la Lugoj şi mama, care o ajuta pe so­ra mea cu treburile prin ca­să. Eu nu m-am căsătorit nicio­dată, dar nici nu am sim­ţit nevoia să mai fiu chi­nuită de altcineva, că destul m-am chinuit. În martie 1981, alt necaz avea să se abată asupra noastră. În aceeaşi săptămână au murit amândoi părinţii. Mama pe 19 martie, după o operaţie, iar tata pe 22 martie, a pa­ra­li­zat şi s-a dus şi el. L-am a­dus şi pe el la Lugoj şi i-am îngropat unul lângă altul. Acum, cu toate bolile pe ca­re le am şi eu şi Ioana, mi-aş dori să mă duc şi eu lângă ei, dar mi-e teamă că îl su­păr pe Dumnezeu dacă îmi doresc moartea. Nu am şcoală, decât două clase, dar am şcoala vieţii. Părinţii ne-au educat foarte bine, în spiritul cinstei, bunului simţ şi omeniei. În schimb, au mai încercat să ne introducă ceva în suflet. Pământul în­seamnă avere! Dă-l dracului de pământ, că în el ajungem cu toţii! Pentru asta au pă­ti­mit şi ei…”.