De ce temă de casă? Pentru că ar cam trebui să le privească fireşte cu un ochi critic.
Problema este că sunt prea multe, casele de producţie le realizează pe bandă rulantă şi dacă acum câţiva ani contau cele americane şi cele latino, parţial cele europene (ecranizarea romanelor victoriene la britanici, ambiguităţile made in France, policierul şi filmul noir nordic, o excentricitate mult gustată, comercialele pasabile germane, pe iberici şi lusitani mutându-i în categoria latino-americane), în prezent înregistrăm un boom cu seriale turceşti, sud-coreene şi indiene.
În definitiv ce este serialul? Foiletonul de gazetă de acum un veac în imagini în mişcare.
Să nu-l confundăm cu mini seria, ea se apropie de filmul de televiziune mai ”clasic” şi, din aproape în aproape, cu pelicula cinematografică.
Cu ani şi ani în urmă publicul privitor românesc avea două bucurii de sâmbătă: serialul nord-american (Kojak, Un şerif la New York şi o veritabilă soap-opera, Dallas, care a consacrat definitiv un personaj deopotrivă fascinant şi respingător, celebrul J. R. Ewing) şi varietăţile în alb negru ale lui Alexandru Bocăneţ şi colaboratorii săi de la Gala Lunilor, o emisiune de o oră lucrată şi finisată într-o lună.
Cine mai are timp astăzi în era dominaţiei absolute a banului şi ratingului să aloce energie şi fonduri pentru un show Tv original, impecabil şi de antologie? Evident că nimeni.
Bocăneţ & co figurează alături de francezul Averty, esenţial în programele universitare ale facultăţilor de televiziune. Farmecul retro al ”lucrului bine făcut”.
Să revenim la seriale. Neîndoielnic că piaţa americană le are grupate pe categorii A,B,C etc, în privinţa valorii dar şi pe genuri: poliţiste, de război, drame psihologice, horror, comedii de situaţie (sitcomuri), romantice, fantasy, SF şi atâtea altele.
Este indubitabil că în timp, prin dezvoltarea mijloacelor televiziunii, s-au creat producţii tot cât mai performante. Cât de naiv-duios ne apare Sfântul astăzi, în comparaţie cu atâtea serii de CSI.
Până şi serialele de nişă au o diversitate năucitoare: de la E.R la Anatomia lui Grey ori surprinzătorul Dr. House (sofisticat şi imprevizibil).
Lăsând la o parte serialele pentru puştime (care astăzi preferă mai abitir netul), revenim la sitcomuri unde ”regii” sunt autori de dialoguri (spumoase, spirituale, acide, pline de vervă). M.A.S.H. este o capodoperă în această lume a divertismentului (cu atât mai mult cu cât acţiunea se petrece pe fundalul războiului din Coreea).
Familia Bundy satirizează cu tuşe groase poncifele trailului familial.
”Dădaca” este o bijuterie de foileton vesel, dinamic, presărat cu puţină morgă britanică, dar şi ”vulgarităţi” delicioase din Queens.
Seinfeld şi serialul despre nimic are enormul merit de a se încheia exact când trebuie şi cum trebuie, cu o dozare perfectă a gagurilor.
”Doi bărbaţi şi jumătate” a suferit din pricina capriciilor bahice şi a firii violente ale alminteri excelentului Charlie Sheen, iar înlocuirea sa cu Ashton Kutcher nu a izbutit să conserve şarmul zeflemitor iniţial.
Stagiarii, conceput ca satiră soft a lumii medicale are poante reuşite, iar ”Californication” l-a relansat strălucit pe David Duchovny.
Pentru români, ”Twin Peaks” a fost o revelaţie graţie abilităţii lui David Lynch de a întreţine şi spori misterul.
Minus ultimul episod (lăsăm deoparte filmul pentru marele ecran) alambicat, ultrabizar, serialul depăşea net producţiile facile şi previzibile, cu reţete bifate decenii bune.
La noi televiziunile au tot încercat să promoveze seriale, de la telenovele (voga lor s-a stins treptat), la miniserii poliţiste (cam forţate şi teziste), sondări în abisurile conştiinţei (În derivă), cam toate preluări şi adaptări după originalele occidentale.
Ne tot mândrim la umor cu ”Las Fierbinţi” (audienţe bune), dar trebuie să recunoaştem că ne căznim mult până ne iese o poantă mai ca lumea.
Aşteptăm nişte ecranizări interesante după romane interbelice, fie şi comerciale (Holban, Drumeş, Dessila, Teodoreanu).