Conchita Wurst sfidează prejudecăţile

În preajma europarlamentarelor, cu Victor Viorel, Daciana şi patru copii talentaţi în sală (cu toţii laureaţi „Next Star”), România, prin Paula Seling şi Ovi obţine la Eurovision doar locul al 12-lea din 37 de naţiuni europene, după marele succes din 2010.

E drept că „Miracle” a fost mai puţin inspirată decât „Playing with fire”, deşi interpretarea artiştilor noştri s-a situat la nivelul profesionalismului impecabil, după cum toţi comentatorii s-au grăbit să precizeze entuziast. După decenii bune de la triumful lui Udo Jurgens cu a sa confesiune lirică „Merci, cherie”, Austria revine în fruntea clasamentului graţie unui personaj şocant pentru spiritele conservatoare, care apreciază ritos că locul „femeii cu barbă” este doar în circurile ori iarmaroacele din vremurile revolute.

Este absolut clar că în 2014, la Copenhaga, am asistat la translaţia dinspre votul clasic tradiţional pe criterii geopolitice, la solidaritatea copleşitoare a comunităţii pan-europene a minorităţilor de anumită orientare sexuală, care îşi clamează categoric dreptul la identitate, toleranţă şi respect. „Rise like a Phoenix”, ca piesă în sine (melodie, text, mesaj, interpretare), este incontestabil de top5, graţie unui anume dramatism al tălmăcirii unor sentimente profund umane, fie şi în contrast cu imaginea scenică a protagonistului, cu identitate sexuală incertă, dar cu drepturi depline de exprimare.

O mobilizare exemplară a votanţilor ce-i împărtăşesc frustrările şi idealurile, asociată cu cu opţiunile celor care au rezonat cu propunerea muzicală a Austriei a condus la obţinerea a 290 de puncte, la mare distanţă de restul topului, şi anume Olanda, Suedia sau Armenia. Astfel, Conchita obţine 12puncte din partea a 13 ţări, zece puncte de la şapte ţări şi 8 puncte din partea altor trei state, dominând copios sufragiile maxime ale europenilor.

O observaţie nu lipsită de semnificaţie: ţări conservatoare, mai „rigide” în convenţii, mentalităţi şi expresii publice au fost evident mai reţinute în entuziasm, dacă nu chiar opace la mesajul Conchitei Wurst (de altminteri un nume deopotrivă nostim şi bizar): Albania, Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Letonia, Moldova, Muntenegru, Polonia, Rusia, San Marino. Nici măcar Germania nu a acordat unul dintre punctajele mari Austriei, care în raport cu România s-a situat în perfectă reciprocitate, 8-8.
Mai trist este că Ungaria nu ne-a acordat nimic, deşi noi i-am oferit lui Andras Saunders pentru a sa „Running” 10 puncte. Nici Suedia nu ne-a gratulat cu nimic, în timp ce noi i-am acordat cu largheţe Sannei Nielsen punctajul maxim pentru „Undo”. Cele 72 de puncte pentru Paula şi Ovi au venit dinspre Moldova (12), Austria, Israel, Malta şi Spania (8), Azerbaidjan (6), Belgia şi Italia (5), Macedonia şi Norvegia (4), Irlanda (2), Portugalia şi Belarus, câte un punct. Cu puţin mai mult noroc şi într-un context nu atât de evident al unui exces de discriminare pozitivă făţişă, ne puteam plasa între primii zece sau chiar şase concurenţi. Oricum, în urma noastră se plasează mari contribuitori, precum Franţa sau Marea Britanie.

Personal, regret că o piesă delicată şi atât de inspirată precum „Maybe” (a Valentinei Moretta din San Marino) a trecut ca şi neobservată. Trebuie să ne consolăm cu faptul că Eurovision a fost şi rămâne un concurs adesea de împrejurări, un joc capricios al hazardului, care trebuie abordat însă cu luciditate şi realism. Modul cum se coagulează conjunctural gustul publicului ţine de subiectivisme imprevizibile. Exemplul cel mai la îndemână este chiar „Only teardrops” (Emmele de Forest), melodia triumfătoare de anul trecut de la Malmo, care a transformat Danemarca în ţară gazdă, o piesă de o banalitate masacrantă.

Despre organizatorii şi artizanii transmisiilor TV din cele trei seri de competiţie, toate cuvintele de laudă, nordicii fiind recunoscuţi unanim pentru seriozitatea lor pigmentată pe alocuri, în unele clipuri de pasaj, cu o fină autoironie. Concluzia: să nu regretăm că am participat la Eurovision 59, după cum nici absenţii Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Serbia, Bulgaria, Cehia, Cipru, Turcia, Luxemburg etc., nu trebuie să se întristeze prea mult. Parafrazându-l pe Nenea Iancu: „n-a fost asta ultima cameră verde”…