Colegul meu, Radu: O gală Tv a marilor emoții

Am urmărit cu interes, la fel ca precedentele și cea mai recentă ediție (a șasea) a Galei Premiilor MLNR în parteneriat cu Academia Română, festivitate la care se omagiază excelența în diverse domenii ale spiritului creator.

Au prezentat actorii Alexandra Velniciuc (prestanță, dicție, aplomb, inerente gafe de genul a-l ”confunda” pe Șostakovici cu Gimenez) și Bogdan Stancovici (”francezul” nostru repatriat, efemer ministru în guvernarea Ponta, cam plictisit în lectura textului și ”confundând” SNSPA cu Școala Politehnică).

Momentele artistice au fost susținute de de Orchesta Română de Tineret, sub bagheta fermă a lui Cristian Mandeal (în program Verdi, Haciaturian, Mascagni, Glinka, J. Strauss – fiul).

O bună impresie generală, tineri instrumentiști ambițioși, talentați, am detectat totuși aproape inerente mici timorări, unele decalaje și imprecizii intonațiale, emoțiile și-au spus cuvântul, evoluția lor a avut loc sub cupola generoasă a Ateneului iar transmisiunea live a fost asigurată de TVR2 și TVR HD.

Probabil că unii laureați sau unii dintre cei invitați să facă Laudatio au depășit limita cuvenită de timp, astfel că telespectatorii au asistat la ”tăierea” ex-abruptă a ceremoniei, tocmai la momentul decernării ultimelor premii.

Venea ora de știri, însă pentru respectul publicului se putea renunța la reclama de 10 minute, înainte de ora 22, pentru a nu afecta grosolan rotunjirea unui eveniment de prestigiu, inițiat de MLNR (Marea Lojă) din partea căreia a vorbit în deschidere Radu Bălănescu – în parteneriat cu Academia Română, reprezentată de președintele înaltului for științific și cultural, Ionel Valentin Vlad.

Trofeul, operă de artă imaginată de artistul plastic Alexandru Ghilduș a fost acordat diferențiat pe șapte categorii, purtând nume iluste: ”Grigore Moisil” (științe exacte); ”Henri Coandă” (științe aplicate); ”Carol Davila” (medicină); ”Eugenia Carada” (economie); ”Nicolae Titulescu” (diplomație și politologie); ”Spiru Haret” (educație, mediu și IT); ”Constantin Brâncuși” (artă și cultură).

Când urma ca domnul Mircia Dumitrescu, excepționalul nostru grafician să facă referiri la cei doi sculptori care au primit premiul anunțat s-a curmat brusc emisia, privându-ne și de finalul muzical festiv al întregii seri. Așa înțelege TVR să-și onoreze valorile. Supărarea firească ne-a fost atenuată însă de marea bucurie a comunicării laureaților premiului ”Spiru Haret”.

A fost recompensat un colectiv de cercetare de elită al Politehnicii timișorene sub coordonarea prof. univ. dr. ing. Radu Emilian Precup și a șefului de lucrări dr. ing. Mircea Bogdan Rădac.

Cei doi nu au putut fi prezenți fiind la un congres internațional de specialitate. Probabil că nici nu ar fi avut prea mult timp să vorbească, fiind către finalul ceremoniei, TVR, după cum constatam mai anterior având priorități meschine de încadrare în timp.

Să revenim însă la principalul laureat (un tânăr doctorand emoționat la culme a primit distincția în numele mentorului său, fâstâcindu-se absolut cuceritor și ingenuu; am simțit în glasul său afecțiunea și loialitatea față de magistrul său).

Radu Precup a fost colegul meu de liceu și colegul meu de bancă timp de opt ani timp de opt ani la Școala de Muzică. Ne-am întâlnit săptămână de săptămână în fiecare miercuri, de la două la cinci, la orele de neuitat de teorie a muzicii ale regretatului maestru Remus Tașcău.

Vorbind, scriind despre Radu cu o admirație colegială fără margini nu mă refer la strălucitul universitar și cercetător științific de astăzi, citat și cotat la superlativ în publicațiile internaționale de profil IT, ci la adolescentul de odinioară, al cărui tic (răsucirea unei șuvițe din părul său inelat, în timp ce te privea gânditor cu o presimțire de surâs blând) mă intrigă și mă amuză deopotrivă.

La gimnaziu, în pauzele dintre orele de muzică (am studiat amândoi pianul) ne făcea o plăcere nebună să parodiem secvențe de un umor tonifiant, fie și burlesc din filme cu Bourvil și Luis de Funes. Ne închipuiam în imaginația noastră debordantă că îi imităm în scene din Marea hoinăreală ori Sărbătorind Parisul. Radu este un dedicat generos și un om de o modestie funciară, cu adevărat rarisimă. Nimic trucat, totul autentic.

La liceu era ”instanța supremă” atunci când mai verificam temele la matematică sau fizică. Din ultima bancă parcă veghea discret cum merg lucrurile în timpul orelor. Nu obosea niciodată să-ți explice minuțios o problemă complicată căreia singur nu aveai niciodată cum să îi dai de capăt.

Și mereu cu acel zâmbet inconfundabil și cu o privire intensă și ocrotitoare. La Timișoara nu s-a dedicat ”carierei”, toate recunoașterile au venit pe parcurs, ci discipolilor săi și temelor de cercetare (de curând din sfera sistemelor vagi) care îl frământau.

I-am promis că o să-l vizitez la facultate și nu m-am ținut de cuvânt, luat cu treburi mărunte. Dar timpul nu e pierdut, îmi doresc să-i deschid ușa biroului și să exclam cu mândrie în fața partenerilor săi de catedră: ”El este colegul meu, Radu. Am venit să-l îmbrățișez și să-l felicit!”