Pe centralul de la Rolland Garros, o tânără mărunţică în echipament albastru asortat şic, epuizată de efort şi copleşită de emoţii, cu un bob de lacrimă în ochii de peruzea se caţără abil şi delicat pe umerii puternici ai unor bodyguarzi săritori şi prietenoşi, pentru a ajunge în tribuna oficială şi a îmbrăţişa pe cei apropiaţi.
Mama, tat, restul familiei, Nadia, d-na virginia Ruzici, Ion Ţiriac, cei doi Gică – Popescu şi Hagi, insistînd o clipă cu o efuziune de recunoştinţă faţă de Darren Cahill, antrenorul care a îndrumat-o şi i-a fost alături în clipe dificile, de la confuzie, neîncredere în sine, pentru a depăşi mereu mai determinată alte cumpene.
Peste câteva minute, aceeaşi tânără aştepta cuminte să fie chemată pentru a i se înmâna trofeul mult visat pe care iată avea să-l câştige exact la aceeaşi vârstă la care Ilie Năstase triumfa la paris şi la Forrest Hills – 26 de ani.
Cuvinte politicose de mulţumire, rivala sa Sloane Stevens şi-a regăsit zîmbetul, are puterea să glumească, după ce la finalul meciului a îmbrăţişat-o cu admirabilă sportivitate pe cea care, deşi era nr. 1 mondial, nu confirmase scepticilor de serviciu că merită această poziţie. În studioul Pro X, Andrea Esca detectează lacrimi de bucurie în privirea inflexibilă a lui Cristian tudor Popescu, un comentator depăşit de ultimele secvenţe de partidă, tăcând în aşteptarea deznodământului.
O imagine standard pentru orice turneu, ridicarea cupei de argint deasupra capului, are o rezonanţă afectivă aparte pentru campioana Simona Halep, sportiva adorată de publicul francez (şi adorată de românii prezenţi în tribune) pentru că nu a contenit să afirme că această competiţie este favorita sufletului său.
Pe fundalul tricolorului fluturând şi în acordurile grav majestuoase ale Imnului Naţional al României, tînăra care triumfase aici sărută delicat trofeul şi îşi lipseşte tandru obrazul de de cupa cea rece încălzită de razele soarelui de vară.
Nu mai încap aici comentarii tehnice de specialitate, dar un parcurs impecabil în partea cea mai dificilă a tabloului, cu Kerber, Muguruza şi Stevens (cea din urmă fiind deocamdată cea mai bună sportivă din SUA la tenis, atunci când Serena nu joacă sau se retrage) a condus firesc spre un asemenea final care şterge tristeţea eşecurilor de odinioară (cu Şarapova sau Ostapenko). Tânăra cu ochi limpezi se bucură de această etapă a unui drum pe care a pornit de douăzeci de ani încoace, transferând , transferând un capitol de prestigiu şi mândrie compatrioţilor săi, care o admiră.
De multă vreme nu am mai asistat live la un spectacol teatral cu un titlu din prestigioasa dramatizare a lui George Bernard Shaw. Noroc că Teatrul Naţional Radiofonic deţine comori inestimabile pe care le pune în undă chiar în versiuni diferite.
O savuroasă comedie precum „O femeie cu bani” în care străluceau minunaţii Carmen Stănescu şi Mihai Fotino îmi stăruie şi azi în memorie. Pe scena Municipalului lugojean, o echipă de profesionişti de prim rang ne-a oferit satira amară „Profesiunea doamnei Warren”, într-o versiune clasică echilibrată. Abil mânuitor al ironiei şi paradoxurilor, Shaw agreează mai degrabă finalurile indecise (precum în „Pygmalion”), depărtându-se de comodul dar atât de convenţionalul happy end. Coroziva sa diatribă împotriva moravurilor şi ipocriziei unei societăţi corupte îşi găseşte o expresie de mare intensitate în „Profesiunea …”.
Pentru a compensa amintirea unei tinereţi în nevoi şi suferinţe, intrând în caruselul infgernal al excitării simţurilor şi viciilor tarifate, dobândind o situaţie materială înfloritoare eroina oferă fiicei sale şansa unei bune educaţii, iar când aceasta află preţul emancipării ei, mama îi cere imperativ să rămână alături de ea în acest climat tarat moral, ca garanţie a asigurării prosperităţii viitoare.
Sfâşiată între o firească recunoştinţă faţă de asacrificiile matrene şi tinereţe şi obligaţia faţă de propriile asiraţii în viaţă, fiica va alege propriul drum, aparent fără putinţă de reconciliere. Scenele cheie mamă fiică sunt remarcabile, iar performanţa actoricească a Ilincăi Manolache (la rândul ei fiică de mari actori – Rodica Negrea şi Dinu Manolache) promite o frumoasă carieră, ajutată şi de şansa unei distribuiri inspirate.
Maia Morgenstern este o vulcanică doamnă Warren, cu momente surprinzător de inegale şi cu o înclinaţie neadecvată pentru şarjă. Evoluând prea mult în fortissimo, se diluează expresivitatea momentelor care cer nuanţe mai potolite.
Actriţa este magistrală în aşa numitele trecerei bruşte ale adresării de la un personaj la altul, cu schimbările de dipozţie şi modulările de ton. Deşi narcisismul atilistic al unei implicări excesive generează dezagreabile stridenţe, personajul său are forţă dramatică şi persuasiune. O secondează în familie Claudiu şi Tudor Aaron Istodor, pefect adecvaţi contextului şi lugojeanul Ion Lupu, un giuvaergiu al rolurilor de plan secund, lucrate minuţios.
Ambianţa scenică, decorul adecvat şi costumaţia reflectând spiritul timpului au fost negreşit alte atuuri ale unei montări care privilegiază partiturile actoriceşti şi totodată pune în valoare talebntul încă tinerei Ilinca Manolache, impecabilă prin cursivitatea inteligent gradată a unui joc deopotrivă precis, firesc şi ataşant.