Cheia viitorului, în cinci cuvinte

Multiculturalitate, multilingvism, multietnicitate, toleranţă, ecumenism. Sunt cinci termeni care pentru unii nu înseamnă nimic, decât vorbe goale, apă chioară, abureli, iar pe alţii îi irită, considerând cumva că toate acestea au o latură subversivă, de “trădare” a unor identităţi neaoşe, bătute în cuie şi asumate automat.

Trăind la Lugoj, de mic copil am avut senzaţia că am fost privilegiat să mă nasc într-un loc cu totul special. N-am suferit niciodată de boala ridicolă a “patriotismului local”, dar am considerat micul meu burg bănăţean ca pe o entitate aflată deasupra tuturor locurilor pe care le-am colindat prin ţară şi chiar prin vecinătăţile noastre apropiate. Arhitectură, şosele, condiţii civilizate de trai au şi alţii, ba chiar mai din belşug ca la noi. Însă Lugojul şi Banatul au avut mereu argumentul celor cinci cuvinte magice, care aici au sens şi chiar funcţionează, în viaţa de zi cu zi – multiculturalitate, multilingvism, multietnicitate, toleranţă, ecumenism.

În ianuarie 1990, imediat după căderea regimului comunist, la Lugoj se retroceda paşnic Catedala Greco-Catolică. În acel moment am înţeles că intuiţia mea copilărească cu Lugojul, ca loc special, se confirma cu prisosinţă prin acest gest de curaj, făcut într-o vreme potrivnică, marcată de conflicte întreţinute cu inconştienţă între cele două biserici surori româneşti.

Într-o epocă a urii, în care însăşi ideea de normalitate era privită chiorâş, Banatul şi Lugojul, ca veritabile spaţii ale alterităţii, preferau să rezolve elegant conflictele, prin dialog şi atitudine amiabilă.

Mai mult, crescut într-un climat care respecta aceste valori, indiferent de vremile sub care au trăit oamenii (mediu magistral descris într-o carte a scriitorului timişorean Dan Negrescu, intitulată “Mehala din ceruri”), am avut senzaţia că sunt în mijlocul, nu numai geografic, al Europei.

În Danemarca, Franţa, Spania, Italia, Austria, dar şi în Serbia, Ungaria sau Republica Moldova, pe oriunde m-am preumblat, acestea mi-au fost adevăratul paşaport.

N-am avut la purtător mândria prostească cu “fruncea”, ci numai aceste valori universale, ale incluziunii care au făcut din Lugoj şi Banat o mică Europă.

Trăim un moment în care roata istoriei se mişcă spre un viitor imprevizibil. Între timp, Europa – ea însăşi, a început să transmită mesaje tulburătoare, apăsătoare, pline de o îngrijorare mută, adesea nemărturisită, de teama unei “corectitudini politice” greşit înţelese.

Începem să privim cu alţi ochi avertismentul timpuriu al lui Samuel Huntington intitulat “Ciocnirea civilizaţiilor?” sau profeţiile lui Jacques Attali din “Scurtă istorie a viitorului”, în legătură cu ridicarea unor noi puteri şi disparitia altora, explozia demografică, migraţiile, terorismul sau modificările climatice, care vor schimba lumea.

“Astăzi decidem cum va fi lumea în 2050 şi tot astăzi o pregătim pe aceea din 2100. În funcţie de ceea ce facem noi acum, copiii şi nepoții noștri vor locui într-o lume în care se va putea trăi sau vor traversa un infern, blestemându-ne”, spunea Attali, fost director al Băncii Europene pentru Dezvoltare.

Iată de ce oroarea cu repetiţie a atentatelor din Franţa m-a făcut să-mi pun drapelul francez la profilul de facebook, iată de ce am fost profund tulburat de valul de agresiuni împotriva femeilor din Germania. Nu neapărat din simpatie pentru cei care adesea ne-au tratat cu superioritate deghizată în zeflemea, ci pentru că am simţit că tocmai aceste valori sunt atacate.

Intuiţia mea de copil cred că funcţionează din nou atunci când spun că ele trebuie acceptate de toți cei care își găsesc adăpost sub acoperișul Europei și apărate cu orice preţ în faţa valului de fanatism şi intoleranţă care ne ameninţă viitorul.

Alternativa inacceptabilă ne-o spune chiar Attali, în a sa “istorie” a viitorului: “Încă o dată, după felul în care evoluează lucrurile, nu Africa de mâine va fi aceea care va semăna cu Occidentul de astăzi, ci întregul Occident ar putea să ne facă mâine să ne gândim la Africa de astăzi”.