Ce mai faceți, maestre?

Și după acest nou volum, se poate spune că fardurile și ridurile societății românești postcomuniste îl subjugă pe autor, determinându-l să-și asume ipostaza de observator trăind cu sporite delicii copleșitorul spectacol uman al noii Românii, o țară parcă subminată de chiar cetățenii ei, incapabili să-și asume abdicările, bâjbâielile, cenușiul, golurile istoriei sau vina de a fi acceptat mutilările de după 1945 pentru otrăvite avantaje de moment.

Scriitorul trăiește cu disperare acțiunile faliilor temporale ce au dus la dispariția generațiilor de doamne și domni, în locul lor instalându-se cu multă fală mârlanii.




În cărțile de publicistică, Mircea Pora constata că numărul acestora creștea exponențial, copleșitoarea diversitate categorială fiind și ea rapid inventariată, căci, pe lângă agresivii mârlani politici, au proliferat cei financiari, mârlanii din sistemul de învâțământ, din cel sanitar sau din mass-media.

Pe toți aceștia, și pe mulți alții, scriitorul îi învrednicește cu portrete ce par muiate în vitriol sau în ironie mușcătoare, aceste decupaje nonficționale răsfrângându-se, mai apoi, în textele ficționale și funcționând ca indici ai unor medii ori ai unor epoci.

Principiul fragmentarismului este prezent și în noul volum, realizându-se o țesătură epică proliferând sens cu fiecare bucățică juxtapusă, un surprinzător puzzle în expansiune, bazat pe principiul libertății asociative a scenelor, ceea ce poate fisura canoanele narative, dar le poate asigura și deschideri neașteptate prin prezența cititorului implicat.

Această coparticipare a lectorului îi amplifică fronda, Mircea Pora dorind să demonstreze că sisifica geometrie a blocurilor narative tipice unor epoci poate fi înlocuită fără pierderi cu dinamice secvențe vizând esențializarea.

Poate că, în acest mod, priza la real este mai rapidă, conjugându-se mai bine cu o realitate imediată ce se definește prin violente metamorfoze sau prin lâncede inerții, personajele fiind lăsate să dialogheze ,,pe stradă, într-o cofetărie, pe o bancă, într-un parc, pe peronul gării, într-un tren cu viteză de melc” sau oriunde își pot exprima ele mai bine trăirile, idealurile ori absența acestora.

Onomastica este pentru autor o savuroasă modalitate de caracterizare. Astfel, apar în prim-plan profesorul Gallus Emiliano Pastorius, Mărioara von Klein, universitarul Zăpădinațu ori deputatul Chefiru, care, aparent, n-ar avea nimic în comun cu cei numindu-se Bicu, Gârjoabă, Cașu sau Troată.

Stratificarea socială, sugerează autorul, ar putea diferenția personajele din mai multe puncte de vedere.

În realitate, rolurile sunt interschimbabile și generează surse ale umorului pe care prozatorul le caută în permanență, tratându-le cu sporită atenție: grupuri de academicieni testează nivelul de cultură generală a nației, în altă parte se discută două ore pe tema reînvierii, unii trăiesc presiunea unei excursii sau a mersului la teatru…

Peste toți, prozatorul pune lupa deformării și ne lasă să ne bucurăm de spectacolul pluriperspectivei și a (auto)ironiei din titlu.

Autor: Dorin Murariu