Ce făceau medicii chirurgi pe vremea când nu exista coronavirus! Scoteau măsele şi tundeau clienţii

Ca urmare a interesului arătat de cititorii noștri, continuăm povestea ridicării, la Lugoj, a pri­mului spital în adevăratul sens al cuvântului.

Ghid avizat ne este doctorul Dan Traian Demeter, medic primar radiolog, șef al laboratorului de radiologie și imagistică medicală din cadrul Spitalului Municipal Lugoj până la pensionare, în 2010.

Cunoscut om de cultură, dr. Demeter a scris, împreună cu dr. Mircea Șer­pe, o carte intitulată ”Un centenar de sănătate la spitalul din Lugoj, 1911 – 2011”, din care cităm: ”După anul 1718, când Banatul a fost cucerit de austrieci, pe fondul unei provincii bântuite de o serie de boli contagioase, ei au impus luarea de măsuri ex­treme, cum ar fi lucrări de ca­na­lizare, introducerea apei potabile, precum și aducerea de medici militari, care să asigure asistența medicală a populației”.

Primul spital al Lugojului a fost unul militar

În aceste condiții, nu e de mirare că primul spital din Lugoj a fost unul militar. Construit pe malul stâng al Timișului, la ordinul ge­neralului austriac Engelshoffer, era o mică unitate, cu 20-30 de paturi. Primul spital în adevăratul sens al cuvântului s-a ridicat în anul 1749, tot pe malul stâng al Timișului, pe locul vechii cazărmi imperiale, unde azi se înalță Bi­se­rica Ortodoxă cu cinci turnuri ”Învierea Domnului”.

Ca și în vremurile noastre, spitalul a sufe­rit de subfinanțare, dar a fost salvat de apariția unei legi sani­tare generale, valabile în tot Imperiul Austriac, numită, în limba latină, ”Normatorium Generale in Re Sanitaria”. Această lege a permis repararea și extinderea spitalului din Lugoj, lucrări efectuate la 1783. În documentele studiate de dr. Dan Traian Demeter, se mai amintește de acest spital în anii 1818 și 1831.




Spitalul de campanie de la Lugoj, vizitat de Împăratul Josif al II-lea, în 1788

Spitalul devine foarte important în timpul războaielor dintre imperialii austrieci și otomani, din anii 1787-1788. După cum se știe, ultima mare ofensivă oto­ma­nă spre inima Europei, pornită ca de obicei pe culoarul Timiș-Cerna, s-a oprit la porțile Lugojului, când armata turcilor, exte­nuată și măcinată de bolile contractate pe traseu, a decis să se retragă, fără a mai relua vreodată atacul.

Ei bine, doctorul Dan Traian Demeter a reușit să găsească în arhive o gravură excepțională, care reprezintă vizita Împăratului Josif al II-lea, efectuată pe data de 5 aprilie 1788, la spitalul de campanie din Lugoj. Acest document arată importanța strategică a Lugojului și faptul că, în epocă, avea un spital destul de avansat. Timpurile ceva mai liniștite ce au urmat au permis mai multă bunăstare și progres. Din rațiuni economice, în primul rând, la 18 noiembrie 1793, are loc un mare eveniment: unirea Lugojului Român cu Lugojul German, oraș mai nou cu patru secole. Cele două Lugojuri vor deveni unul singur, peste apa Timișului, la fel cum, păstrând proporțiile, Buda și Pesta au format Budapesta, peste apa Dunării.

Alte războaie, alți ”răniți”! Bolile venerice făceau ravagii

Abia s-au terminat teribilele încleștări cu turcii, care au durat secole, că un nou inamic, mai puternic, mai bine echipat și cu o formidabilă mașină de război, a apărut la orizont.

Este vorba despre Franța lui Napoleon, autoproclamatul împărat care voia să subjuge întreaga Europă. Lugojul, ca așezare a Imperiului, a avut partea sa de jertfe și în războaiele napoleoniene. Doctorul Demeter amintește că, în anul 1809, s-a înființat la Lugoj un mega spital de campanie pentru acea vreme, cu 446 de paturi (!), unde erau tratați răniții din războaiele napoleoniene.

După ultima și definitiva înfrângere a lui Napoleon, în iunie 1815, la Waterloo, pacea a făcut din nou cu ochiul locuitorilor orașului nostru. Dar, în loc să scăpăm de boli, ne-am trezit cu o altă epidemie, cea a ”boalelor lumești”, cum erau numite în epocă. Deja în 1818, răspândirea bolilor venerice devenise foarte serioasă și a necesitat realocarea spațiului vechiului spital de campanie din timpul războiului, acestor pacienți.
”În anul 1818, se dă o hotărâre prin care se dispune reconstruirea spitalului de boli venerice din Lugoj. În acest sens, medicul șef Karl Brandner, împreună cu medicii din subordinea sa, primesc sarcina de a pune în practică această hotărâre. În anul 1831, se menționează existența la Lugoj a unui spital pentru boli venerice, condus de medicul Hegyi Janos”, spune dr. Dan Traian Demeter.

La 1831, lugojenii se vaccinau de holeră și variolă

Așa cum am mai scris și cu alte ocazii, coronavirusul care ne îngrijorează pe bună dreptate astăzi nu a fost prima molimă care a îndoliat orașul. Dar orașul nostru, ca parte a lumii civilizate, își vaccina populația încă de la 1831.

Să-i dăm din nou cuvântul doctorului Demeter:

”În anul 1831, au izbucnit în oraș epidemii de holeră și variolă. Președintele comisiei de vaccinare antivario­li­că a fost doctorul Bernathffy Antal. El a fost ajutat de medicii Ioan Heuffel, Georgevits Miklos și Roja Iosif. Vaccinările antivariolice se făceau în Lugojul Român în clădirea Primăriei (actualul sediu al Poliției), iar locuitorii din Lugojul German erau vaccinați în clădirea școlii de pe strada Bisericii”.

În acest moment, era clar că vechiul spital, datând de pe vremea răz­boaielor cu turcii și trupele lui Napoleon, nu mai este suficient. S-a decis contruirea unui nou spital, în sediul fostei Școli Popu­lare de Artă, de pe strada Bucegi.

”Spitalul vechi din Lugoj de pe str. Bucegi a fost construit și pus în funcție de urgență în anul 1836, cu ocazia epidemiei de holeră, soldată cu peste 160 de victime. Pe certificatele de deces scria clar: decedat în spital”, spune dr. Demeter.

După canoni­cul cronicar Ioan Boroș, victimele au fost mai numeroase: 160 doar în Lugojul Român, plus încă 80 în Lugojul German. Oricum, raportat la populație și în ciuda măsurilor luate, rata mortalității a fost mare, Lugojul având la recensământul din 1858, o populație de 10.565 de lo­cuitori.




Primul medic român din istoria orașului: pediatrul Iacob Maior

Totuși, pentru acele vremuri, orașul era destul de bine dotat. În lucrarea ”Descrierea Lugojului” apărută în 1862, autorul, Ștefan Moldovan, spune că ”numărul medicilor chirurgi din oraș este de 14.

Există un spital pentru săracii orașului, cu 11 paturi și un spital central al comitatului, pentru bolnavii de boli lipicioase (adică molipsitoare, contagioase)”.

Rugat să comenteze acest pasaj, dr. Demeter a spus că, în epocă, nu toți cei numiți chirurgi aveau studii: ”practicau operații chirurgicale, mai coseau o plagă, mai scoteau un dinte, ocazional erau și frizeri. Dar unii erau chirurgi adevărați, școliți în școlile Imperiului și este firesc, pentru că Lugojul era capitală de comitat, era un oraș de rang mai înalt ca azi”.

În anul 1873, Lugojul e lovit de o nouă epidemie de holeră, iar medicul șef care s-a remarcat în combaterea acesteia se numea Augustin Zsidak. Ar fi frumos ca și numele medicilor eroi din zilele noastre, aflați în prima linie a luptei cu coronavirusul, să rămână în istorie precum aceste nume de doctori curajoși!

Și pentru că tot vorbim de nume, să mai consemnăm unul, găsit de doctorul Demeter în arhive. Este vorba despre primul medic român care a activat la Lugoj.

Dan Traian Demeter îi face următorul portret: ”Dr. Iacob Maior a fost primul medic român din Lugoj. Originar din Ardeal, a fost timp de 22 de ani medic șef al orașului. S-a născut în 1853, iar din 1884 a lucrat la Lugoj. A fost un medic respectat și îl putem aprecia drept primul medic pediatru al orașului. S-a stins din viață la Lugoj, în 1906 și a fost înmormântat la Comloșu Mare”.

În numărul viitor vom continua istoria spitalului lugojean, avându-l ca ghid pe dr. Dan Traian Demeter. Cu acest prilej, vom afla cum a scăpat Lugojul, ca prin minune, de teribila gripă spaniolă, care a făcut zeci de milioane de victime în întreaga lume!