Citindu-l cu asiduitate pe Andrei Pleşu şi gustând mult din umorul său de o fineţe analitică specială, am descoperit numeroase comentarii despre ce se întâmplă pe micul ecran. Distinsul eseist recunoaşte ”spăşit” că nu se poate sustrage total atracţiei ”magnetice” a programelor tv.
Fireşte că zappează mereu (până şi cu verbul acesta s-a obişnuit în cele din urmă) şi caută să găsească acel ceva care să-l atragă, să-l seducă iremediabil.
Nu prea ne-a povestit despre aşa ceva, însă ne-a delectat cu tipologiile, carac-terizările pline de vervă ale unor ipochimeni care apar pe micul ecran.
Andrei Pleşu priveşte selectiv emisiunile de ştiri, iar după ce se plictiseşte, sau devine iritat, se întreabă redundant cine l-a pus, ce minidemon interior îl face să zăbovească în aşteptarea cui? Pentru că oricum nici o revelaţie nu se produce.
Oamenii perorează steril, iar moderatorii intervin şi ei cu stridenţele lor obişnuite, ce să mai vorbim de pelteaua de clişee care se întinde la infinit. Atunci când era în formă, Crin Antonescu (fireşte şi când deţinea funcţii importante) livra un discurs interesant, oricum mult mai puţin plictisitor decât al celorlalţi invitaţi. Abordările pe teme de actualitate externă ale lui Emil Hurezeanu au întotdeauna un back-ground de cultură politică remarcabilă.
De curând, am mai des-coperit un VIP care se uită, dacă nu cu frenezie, măcar cu regularitate la televizor.
Domnul Ioan Holender ne spunea că în liniştea sa vieneză deţine instalaţii satelit sofisticate, care captează toate sau aproape toate posturile româneşti. Surpriză! Per ansamblu, referindu-se în special la canalele postului public, reputabilul director al Operei de Stat din Viena (1991 – 2010) este mult mai temperat critic, afirmând că dacă ştim să căutăm, putem găsi întotdeauna ceva notabil de văzut.
Fireşte că regretă dispariţia din grilă a postului TVR Cultural, dar apreciază încercările teleaştilor de la TVR 2 să preia o bună parte din responsabilităţi. Oricum, dacă face trimiteri la cele două canale ORF (televiziunea publică austriacă) distinsul Herr Direktor îşi exprimă pe şleau dezamăgirea: o plictiseală, monotonie şi o platitudine de-ţi vine să nu mai deschizi televizorul.
Subscriem întrucâtva la această opinie, am încercat să rezistăm la câteva emisiuni, dar nu am decelat nici un detaliu atractiv. Ne dorim doar un singur lucru, acela ca domnul Holender să nu ajungă din întâmplare la un late night show de la vreun post comercial (fie Antena 1, fie Kanal D, poate şi Antena Stars uneori).
Şi-ar schimba iremediabil părerile bunicele despre ce se mai întâmplă pe la televiziunile noastre.
Bătălia pe audienţe a dus la coborârea ştachetei într-un asemenea hal, încât telespectatorul fie şi onest şi inteligent se autodiscreditează privind bălăcăreli atroce.
După un ”triolet” Belmondo (Cartouche, Animalul, Magnificul), ”Telecinemateca” de miercuri seara (TVR 2) ne propune un diptic Hitchcock (Vertigo şi În spatele ferestrei). Un star masculin: James Stewart şi două frumuseţi clasice, limpezi, echilibrate de o tuşantă însă fină senzualitate, Kim Novak şi Grace Kelly. E interesant de aflat cum percep noile generaţii de cinefili capodoperele maestrului absolut al suspansului, pe care Francois Truffaut l-a intervievat copios în cea mai celebră carte de cinema din toate timpurile.
Toţi autorii de thrillere descind din moştenirea autorului Psihozei sau al Păsărilor, precum prozatorii ruşi din mantaua lui Gogol.
Au apărut efectele speciale, s-a accelerat ritmul şi combinarea de filmări, s-au complicat la extrem (până la neinteligibil) intrigile, s-au abordat finalurile deschise, adesea bizare, au intervenit artificii tehnice, într-o vreme se succedau pelicule cu film psihoanalitic, într-un cuvânt s-a experimentat enorm, însă şocul inovativ iniţial, impulsul lansat de Hitchcock îl plasează în unicitatea sa triumfătoare, în orice antologie a peliculelor de gen.
Am constatat cu plăcută surprindere că fie şi în apariţiile în emisiuni cu picanterii de monden gen ”Agentul VIP”, Marina Almăsan îşi păstrează discursul echilibrat. Ştie că preţul plătit pentru lansarea jurnalului său de călătorii în China (Beijing şi Shangai) este dezvoltarea proceselor cu fostul soţ Victor Socaciu (în dispută acum cu propriul fiu major, pentru meschina pensie alimentară).
Marina ştie ce şi mai ales cât să spună pentru a nu aluneca nicicând în derizoriu şi în pofida unei situaţii evident stânjenitoare, abordează problemele personale cu o serenitate luminoasă şi o discreţie elegantă, demnă de admiraţie.