Când telespectatorii sunt profesionişti

Citindu-l cu asiduitate pe Andrei Ple­şu şi gustând mult din umorul său de o fineţe analitică specială, am des­co­perit numeroase comentarii despre ce se întâmplă pe micul ecran. Dis­tin­sul eseist recunoaşte ”spăşit” că nu se poa­te sustrage total atracţiei ”mag­ne­ti­ce” a programelor tv.

Fireşte că za­ppea­ză mereu (până şi cu verbul aces­ta s-a obişnuit în cele din urmă) şi cau­tă să găsească acel ceva care să-l a­tra­gă, să-l seducă iremediabil.

Nu prea ne-a povestit despre aşa ceva, în­să ne-a delectat cu tipologiile, ca­rac-te­rizările pline de vervă ale unor i­po­chi­meni care apar pe micul ecran.

An­drei Pleşu priveşte selectiv emisiunile de ştiri, iar după ce se plictiseşte, sau de­vine iritat, se întreabă redundant ci­ne l-a pus, ce minidemon interior îl fa­ce să zăbovească în aşteptarea cui? Pen­tru că oricum nici o revelaţie nu se pro­duce.

Oamenii perorează steril, iar mo­deratorii intervin şi ei cu stri­den­ţe­le lor obişnuite, ce să mai vorbim de pelteaua de clişee care se întinde la in­fi­nit. Atunci când era în formă, Crin An­tonescu (fireşte şi când deţinea fun­cţii importante) livra un discurs in­te­resant, oricum mult mai puţin plic­ti­si­tor decât al celorlalţi invitaţi. Abor­dă­rile pe teme de actualitate externă ale lui Emil Hurezeanu au în­tot­dea­u­na un back-ground de cultură politică re­mar­ca­bilă.

De curând, am mai des-co­pe­rit un VIP care se uită, dacă nu cu fre­ne­zie, măcar cu regularitate la te­le­vi­zor.

Domnul Ioan Holender ne spu­nea că în liniştea sa vieneză deţine in­sta­la­ţii satelit sofisticate, care cap­tea­ză toate sau aproape toate posturile ro­mâ­neşti. Surpriză! Per ansamblu, re­fe­rin­du-se în special la canalele pos­tului pu­blic, reputabilul director al Ope­rei de Stat din Viena (1991 – 2010) este mult mai temperat critic, afir­mând că da­că ştim să căutăm, pu­tem găsi în­tot­dea­una ceva notabil de văzut.

Fireşte că regretă dispariţia din gri­lă a pos­tu­lui TVR Cultural, dar a­pre­ci­ază în­cer­că­rile teleaştilor de la TVR 2 să preia o bună parte din res­pon­sa­bilităţi. Ori­cum, dacă face tri­mi­teri la cele două ca­na­le ORF (te­levi­zi­unea publică aus­tri­acă) distinsul Herr Direktor îşi ex­pri­mă pe şleau de­za­mă­girea: o plic­tisea­lă, monotonie şi o platitudine de-ţi vi­ne să nu mai des­chizi televizorul.

Sub­scriem în­tru­cât­va la această o­pi­ni­e, am încercat să re­zis­tăm la câteva e­mi­siuni, dar nu am de­ce­lat nici un de­ta­liu atractiv. Ne do­rim doar un singur lu­cru, acela ca dom­nul Holender să nu ajun­gă din în­tâm­plare la un late night show de la vreun post comercial (fie An­tena 1, fie Kanal D, poate şi Antena Stars uneori).

Şi-ar schimba i­re­me­dia­bil părerile bunicele despre ce se mai în­tâm­plă pe la televiziunile noastre.

Bă­tă­lia pe audienţe a dus la coborârea şta­chetei într-un asemenea hal, încât te­lespectatorul fie şi onest şi in­te­li­gent se autodiscreditează privind bă­lă­căreli atroce.

După un ”triolet” Belmondo (Car­touche, Animalul, Magnificul), ”Te­le­ci­ne­mateca” de miercuri seara (TVR 2) ne propune un diptic Hitchcock (Vertigo şi În spatele fe­res­trei). Un star masculin: James Stewart şi două frumuseţi clasice, limpezi, e­chi­librate de o tuşantă însă fină sen­zu­a­li­tate, Kim Novak şi Grace Kelly. E in­te­resant de aflat cum percep noile ge­ne­raţii de cinefili capodoperele ma­es­trului absolut al suspansului, pe care Fran­cois Truffaut l-a intervievat co­pi­os în cea mai celebră carte de ci­ne­ma din toate timpurile.

Toţi autorii de thri­llere descind din moştenirea a­u­to­ru­lui Psihozei sau al Păsărilor, pre­cum pro­zatorii ruşi din mantaua lui Gogol.

Au apărut efectele speciale,   s-a acce­le­rat ritmul şi combinarea de fil­mări, s-au complicat la extrem (pâ­nă la ne­in­te­ligibil) intrigile, s-au a­bor­dat fi­na­lu­rile deschise, adesea bizare, au in­ter­venit artificii tehnice, într-o vre­me se succedau pelicule cu film psi­ho­a­na­li­tic, într-un cuvânt s-a experimentat e­norm, însă şocul ino­va­tiv iniţial, im­pul­sul lansat de Hitchcock îl plasează în unicitatea sa triumfătoare, în orice an­to­logie a peliculelor de gen.

Am constatat cu plăcută sur­prin­de­re că fie şi în apariţiile în emisiuni cu picanterii de monden gen ”Agentul VIP”, Marina Almăsan îşi păstrează dis­cursul echilibrat. Ştie că preţul plă­tit pentru lansarea jurnalului său de că­lă­torii în China (Beijing şi Shangai) este dezvoltarea proceselor cu fostul soţ Victor Socaciu (în dispută acum cu pro­priul fiu major, pentru mes­chi­na pen­sie alimentară).

Marina ştie ce şi mai ales cât să spună pentru a nu a­lu­ne­ca nicicând în derizoriu şi în po­fi­da unei situaţii evident stânjenitoare, abor­dează problemele personale cu o se­renitate luminoasă şi o discreţie e­le­gan­tă, demnă de admiraţie.