Belcanto pentru hedonişti! Mezzo şi triunghiul de platină

Noiembrie a fost la Mezzo o lună a delectării. Peruanul Juan Diego Florez a fost răsfăţatul muzelor în repertoriul liric italian şi francez, iar trioul sclipitor Bellini, Donizettii şi Rossini a fost programat cu titluri ultracelebre, de la ”Norma”, ”Lucia” sau ”Bărbierul”, la rarităţi în interpretări de lux: ”Doamna lacului” şi  ”Contele Ory”.

Făcând faţă cu succes celor mai diverse regii cu găselniţele lor, dirijorii s-au dedicat partiturii în strânsă şi afectuoasă colaborare cu garnituri şi creaţii din repertoriul francez, de la ”Faust” (Gounod) la ”Regele Arthur” (Chausson) în dicţiuni impecabile (Piotr Bezola, Thomas Hampson, Roberto Alagna).

Opera trăieşte etapa încă exuberantă a preluării reprezentaţiilor live; ca gen, promovează corifeii momentului (Ades, Benjamin etc.) elogiaţi de critică şi prizaţi de publicul superavizat, dar nu neglijează hiturile eterne ale repertoriului.

Am urmărit spectacolele de la Barcelona, Madrid sau Bruxelles (mereu insolite ca îndrăzneli regizorale fără ca acest capitol să fie totuşi relevant, asistenţa din săli fiind mai preocupată de sonorităţi, voci şi expresivitate lirică şi dramatică, de noile generaţii de staruri de maeştri ai baghetei dedicaţi şi eficienţi). Ne-am bucura să întâlnim în reprezentaţiile selectate şi difuzate la Mezzo cât mai mulţi artişti români alături de aplaudaţii Elena Moşuc sau Bogdan Mihai (o Lucia impecabilă şi un Almaviva suplu şi dinamic).

De Centenar, la TVR 1, o premieră descumpănitoare, un teleplay semnat de Dominic Dombinschi, ”Apostolul Bologa”, adaptare liberă după romanul ”Pădurea spânzuraţilor” de Liviu Rebreanu. Cu filmul cult al lui Liviu Ciulei în minte, recompensat pentru regie la Cannes în 1965, am asista stânjeniţi la un hibrid bizar (o combinaţie de teatru filmat şi film TV) în versiune color camerală, o succesiune de tablouri derulate într-o scenografie simbolică, imaginată în studiourile TVR. Din întreg parcursuul dramei, doar arareori am decelat minute convingătoare, apreciind genericul final,  secvenţa de mare intensitate a frumuseţii vegetale, în splendoarea sa.

O coloană sonoră eclectică, incluzând  ”Lacrimosa”mozartianpă şi febrilul vals din ”Fantasia” lui Berlioz, dar şi o înşiruire de nume cunoscute de actori din generaţii diferite. Firesc şi interiorizat într-o apariţie camee – Alexandru Repan, tatăl protagonistului. Delicate, discrete şi frumos conturate prezenţele feminine. Din păcate, un soi de didacticism formal însoţeşte evoluţia ansamblului.

Mihai Stănescu, un tânăr actor foarte înalt şi subţire, cu ochi mari şi privire abulică, pare mereu în transă halucinatorie, sigilând destinul eroului dramei, de la prima apariţie. Îi dau replica Răzvan Vasilescu, Cristi Iacob, Demeter Andras, Ion Haiduc – cumva rigizi şi încorsetaţi de unele fraze artificiale, livreşti şi sentenţioase. Într-o apariţie episodică memorabilă, Adrian Titieni. Telepay-ul a fost titrat în limba română, o bizarerie inexplicabilă, de parcă s-ar adresa celor care vor să deprindă graiul, sincronizând textul cu rostirea.

Din câte ştim, premiera a avut loc la Londra, la Institutul Cultural Român. Bănuim că pentru o asistenţă eterogenă, dar convenţională, care dorea să nu piardă vreo şoaptă expresivă, amintita intervenţie insolită a subtitrării a avut o intenţie precisă. Deşi toate premisele păreau în favoarea unei reuşite, ce a rezultat rămâne doar la stadiul de experiment realizat onest şi profesionist, însă fără reverberaţii profunde în conştiinţă dincolo de vibraţia firească faţă de un text clasic, regândit într-o altă versiune. Aşteptam de la Dominic Dombinschi viitoare proiecte mai inspirate, măcar la nivelul artistic al producţiei TV ”Hedda Gabler” de Ibsen, cu o excelentă Ilinca goia în rolul titular.

La Diva, două luni de filme de sezon, cu clopoţei şi spiritul tutelar al lui Moş Crăciun, o colecţie de dulcegării sentimentale pasabile în stil americam, cu ambianţe de poveste şi înduioşătoare happy-enduri.

Dacă punem la socoteală şi reluările, grila este perfect încărcată cu beteală, globuri şi daruri. Acum câţiva ani, la Media Pro, regizorul Jessus del Cerro realiza două serii ”Ho-Ho-Ho!” cu Ştefan Bănică şi Andreea Marin, plasate în siajul standard al unor comedii cu accente când ludice, când uşor dramatice. Aceste filme romanţioase nu s-au mai ivit în peisajul intern, probabil din teama de a nu fi socotite banale imitaţii moderne ori cu parfum retro ale producţiilor americane de gen. Cum subiectul este inepuizabil, poate cândva se va reuşi ceva deopotrivă original şi simpatic.