Bătălia de la Lugoj, cea mai neagră zi din istoria oraşului, relatată de martori oculari

Bătălia de la Lugoj (25 septembrie 1695), despre care am mai scris, merită a fi amintită drept cea mai mare catastrofă din istoria Lugojului. Zilele de 25 şi 26 septembrie 1695 au fost cu si­gu­ranţă cele mai negre din toa­tă existenţa Lugojului.

Nici Primul şi nici al Doilea Război Mondial nu au lovit semnificativ oraşul, iar cifra vi­ctimelor şi suferinţele groaz­nice ale populaţiei civile din 1695 a întrecut tot ce s-a înregistrat, de-a lungul anilor, în cronica catastrofelor naturale, precum inundaţiile din 1912, 1970, 1975 sau epi­de­miile de holeră, variolă, ciumă şi difterie, cea mai gravă fiind epidemia de va­riolă care a secerat în 1836 nu mai puţin de 160 de vieţi.

În locurile mlăştinoase din sud-vestul oraşului, între comunicaţia Lugoj – Găvojdia şi Lugoj – Victor Vlad Delamarina, s-au dat lupte crân­ce­ne în luna septembrie a a­nului 1695. După cum se ştie, s-au înfruntat Corpul de Armată austriac, sub comanda generalului italian Veterani şi un Corp de Armată otoman, aflat sub comanda însuşi Sultanului Mustafa al II-lea. Raportul de forţe a fost co­ple­şi­tor în favoarea turcilor.

Di­fe­rite surse istorice arată raporturi de forţe de 3:1, 5:1 sau chiar 13:1 în favoarea tur­cilor. Date concrete despre efectivele austriece au fost descoperite de regretatul istoric militar Liviu Groza, Cetăţean de Onoare al Caran­se­be­şului, care a cercetat la faţa locului Arhivele de Război (Kriegsarchiv) de la Viena.

După două zile de lupte, austriecii au fost înfrânţi, iar turcii şi tătarii au jefuit oraşul. Generalul Ve­terani a fost rănit, fiind capturat de turci şi decapitat. Dintr-un total de 6.500 de militari, austriecii au pierdut în jur de 3.000 (5.000, după sursele otomane), între care erau şi câteva sute de voluntari lugojeni slab înarmaţi, care veniseră cu curaj, să îşi apere oraşul. Turcii au lăsat pe câmpul de luptă din mlaş­ti­nile Lugojului aproximativ 700 de morţi.

La Arhivele de Război din Viena, istoricul militar Li­viu Groza, care a fost un mare prieten al oraşului nostru, a descoperit două surse ”la prima mână” din care a re­constituit tabloul zguduitor al tragediei de la Lugoj.

Prima este o broşură cu extrase din scrisorile lui Veterani de pe frontul de la Vărădia de Mu­reş şi Lugoj, adresate soţiei sale, contesa Maria Vittoria, aflată la Curtea Imperială de la Viena.

A doua sursă prin­ci­pală este o broşură a­părută la Braşov scrisă de martori oculari în imediata actualitate a evenimentului, la finele a­nu­­lui 1695.
Documentul ne-a fost pus cu generozitate la dispoziţie de domnul colonel Groza la aniversarea a 300 de ani de la crâncena încleştare de forţe dintre Orient şi Occident care a avut loc la Lugoj, în locul numit Ţarina Oraşului.

Pentru că în luna septembrie generalul conte Marsello Federico Veterani, martir şi eliberator al Lugojului, va fi omagiat printr-un festival organizat de Asociaţia Fusion of Arts, cu finanţare din partea Consiliului Judeţean Timiş şi pentru că ”Redeşteptarea” a început încă de acum un deceniu campania pentru recu­noaş­terea meritelor postume ale marelui general, vă oferim ample citate din broşura apă­rută la Braşov cu peste trei secole în urmă.

Dramatismul paginilor este evocator, ca şi numele neo­bişnuit de lung, pentru zilele noastre, al scrierii: ”Relatare sau descriere şi pre­zen­ta­re reală despre campania din anul 1695 între armata principală împreună cu corpul Veterani, dusă din cauza duş­manului; despre nemaicitita sau auzita întâlnire (n.r. – lup­tă) la Lugoj a corpului mic amintit cu toată ceata turcească; şi ce lucru remarcabil s-a întâmplat înaintea, în cursul şi după acţiune şi pentru amintirea bine­cu­vân­ta­tă a generalului Frederic con­te Veterani, întâmplare neaş­teptată şi îndoliată”.

Primele momente ale bătăliei de la 25 septembrie 1695 sunt descrise în ritm alert. Imperialii, abia aşezaţi în dispozitiv, au fost îm­băr­bă­taţi de însuşi Veterani, care s-a pus în fruntea trupei.

”Ge­ne­ralul Conte Veterani a ordonat de a întări în grabă o parte deschisă a taberei pe ambele părţi ale Timişului, dar nu au reuşit să termine întăriturile deoarece duş­ma­nul cu infanteria sa a înaintat repede şi astfel corpul abia a reuşit să se aşeze în dispozitiv de luptă. Ai noştri prima dată i-au respins, soldaţii, puţini rămaşi din compania a 8-a a prinţului Liechnenstein s-au aşezat în tufişuri şi au luptat curajos timp de o oră, dar masa prea mare a ienicerilor, a arnăuţilor şi spahiilor i-a bul­versat şi ar fi (făcut) o mare confuzie în esca­droa­ne­le de cavalerie dacă nu Ge­neralul Veterani în per­soa­nă stând în front i-a adus la ordine, a respins pe turci şi a rămas pe loc”.

Veterani a dorit ca slabele sale întărituri, nişte palisade din nuiele împletite, cu pă­mânt bătătorit, pe care erau aşe­zate şi platformele tu­nu­ri­lor, să se combine cu ”for­tăreaţa” naturală, mlaştina de lângă Lugoj. Aşadar, con­di­ţii­le de luptă, foarte grele, e­rau astfel descrise:

”Tabăra (fiind) înconjurată deasupra şi dedesupt de mocirlă şi pe ambele părţi închisă cu căruţe, cavaleria duşmană s-a postat în jur cu intenţia de a provoca dezordine în escadroanele lui Veterani, dar au fost opriţi de vigilenţa a­lor noştri. Domnul general Ve­terani comanda aripa dreap­­tă, iar domnul feld­ma­re­şal Troushsas împreună cu colonelul Dietrichen a co­man­dat aripa stângă şi spa­te­le. Regimentele Veterani, Styrumbschen, Gondoli, De Pacisch trebuia să apere baricada de căruţe. Domnul ge­ne­ral Veterani şi domnul locotenent colonel von Schen­kendorff au respins pe duş­man în­apoi şi au luptat chiar în a­fară de şanţuri, spre ui­mirea tuturor (…) Generalul Vete­rani, care trebuia să aibă 100 de ochi ca şi Argus, a respins masa duşmanului peste tran­şee, dar aceasta nu a descurajat pe duşman şi cu cel mai mare hazard a lovit aşa tare că posturile înaintate au fost si­lite să se retragă”.

Pe acea vreme, comandanţii nu stăteau pitiţi în buncăre, în spatele trupelor, ci se aflau în prima linie, inspirând oştenii prin curaj. Veterani a plătit preţul acestui curaj, dar a refuzat să plece de pe căm­pul de luptă pentru a fi eva­cuat, grav rănit fiind, la Ca­ransebeş:

”Generalul Vete­rani, care cu curaj a ţinut fron­­tul, a fost rănit foarte grav la ceafă, în spate şi pe două locuri pe braţul drept. L-a recomandat pe feld­ma­re­şalul Trouchsas ca înlocui­tor şi, cu toate că a fost slăbit din cauza unei sângerări şi cădea în nesimţire, a fost pan­sat şi a vrut să-l trimită la Caransebeş, dar el nu a vrut să facă aceasta, a vrut să încurajeze, să mai aştepte şi a spus că nimic nu este pier­dut şi de ce să fie el pri­mul care se retrage. Dar, ne­ţinând seama de asta, unul din­tre servitorii săi a fost a­şezat (n.r. – l-au aşezat) într-o caleaşcă, pen­tru a fi salvat şi dus la Ca­ransebeş”.

Acte individuale de e­roism erau cât pe ce să ­schimbe soarta bătăliei:

”Du­pă acest caz fatal, domnul feldmareşal Trouchsas a îmbărbătat cu maniere frumoase (!) trupele pentru a res­pi­nge pe duşman cu o aşa pierdere, că nu mai puteai să umbli sau să mergi din cauza turcilor morţi. Dar asta nu l-a oprit pe sălbatecul mare sultan, care a atâta a atacat, încât lupta a durat patru ore întregi. Ai noştri au consumat toată muniţia, soldaţii s-au sal­vat prin fugă şi au fost o­bligaţi să lase toată tabăra, îm­preună cu bagaje şi vite fru­moase, în mâna duş­ma­nu­lui, neputând să mai lupte”.

A urmat dezastrul:

”Infanteria a fost împrăştiată ca oile la cioban” iar ”hanul tătăresc, împreună cu ”vagabonzii lui” au aşteptat rămăşiţele oastei lui Veterani pe Dealul Viilor şi i-au măcelărit cu miile. Intervenţia de ultimă oră a generalului Viard a făcut ca măcelul să nu fie total. Gene­ralul Veterani, rănit şi aproape mort, ”sângerînd, obosit şi palid, nemaise­mă­nând cu un om” a fost ucis şi decapitat de cei pe care cronicarul imperial îi numeşte ”câinii ăştia sălbateci”.

Broşura descrie su­fe­rinţele cumplite ale lugojenilor de rând:

”După această acţiune (luptă) nu numai armata a fugit, ci şi populaţia civilă; s-au încurcat în sforile şi beţele de la corturi, încontinuu au fost loviţi cu sabia de duşman; femeile şi copiii, unii prinşi, alţii în timpul fugii s-au împiedicat şi au fost călcaţi de cai, alţii s-au înfundat în mlaştină, s-au ascuns în tufişuri, dar au fost prinşi de tătari şi au fost luaţi prizonieri; duşmanul a ur­mă­rit pe fugari mai mult de­cât o milă”.