Bărăganul – închisoarea fără gratii

La 26 octombrie 1950, prin Ho­tărârea Consiliului de Mi­niştri nr. 1154/1950, era a­pro­bat planul de deportare sau internare în domiciliu o­bli­gatoriu a tuturor “ele­men­te­lor duşmănoase cu fac­tor ridicat de risc“ care pu­teau pune în pericol so­cia­lismul construit de Gheor­ghe Gheorghiu Dej, A­na Pauker şi acoliţii lor.

Pes­te 40.000 de ţărani în­stă­riţi, industriaşi, hangii, re­fu­giaţi basarabeni, sim­pa­ti­zanţi ai  lui Tito, cadre mi­li­ta­re sau oficialităţi demise – din 258 de localităţi aflate la frontiera cu Iugoslavia, au fost lăsate pur şi simplu sub cerul liber în deşertul Bă­­­ră­ga­nului.

Comisia Cen­tra­lă care a coordonat ac­ţiu­nea era formată din A­le­xan­dru Dră­ghici – ministru ad­junct la Interne, Marin Jianu – ministru adjunct la In­ter­ne, Mihail Burcă – general ma­­ior la Interne, Pavel Cris­tes­cu – general locotenent de miliţie şi Vladimir Ma­zu­ru – general maior de se­cu­­ri­ta­te.

Noaptea Rusaliilor negre

În noaptea de 17 spre 18 iunie 1951, de Rusalii, peste 10.000 de militari coor­do­naţi de gen.mr  Mihail Bur­că au pus în mișcare cea mai amplă acțiune de deportare din istoria contemporană a Ro­mâniei. Un număr de 12.791 de familii, respectiv 40.320 de persoane din ju­de­ţele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, au fost scoase din casele lor şi trimise în gulagul Bărăganului. Femei gravide, bătrâni, bolnavi sau  copii de câteva luni au fost urcaţi laolaltă în va­goa­ne de vite. După un drum cu trenul, care a durat două săp­tămâni, au fost de­bar­cați, pe câmpul liber, de­par­te de orice așezare ome­neas­că, cu interdicţia de a se depărta mai mult de 15 ki­lo­metri de zona unde au fost lă­saţi. Terenul fusese par­ce­lat cu plugul și fiecare par­ce­lă avea un țăruș cu o placă cu număr de casă. Astfel, în vara anului 1951, în re­giu­ni­le Ialomița și Galați, au luat ființă 18 comune noi – Brateș, Bumbăcari, Dâlga, Dro­pia, Ezerul, Fundata, Lă­tești, Măzăreni, Movila Gâl­dăului, Olaru, Peli­can, Valea Viilor  (Satul Nou), Răchitoasa, Rubla, Salcâmi, Schei, Viișoara și Zagna. “Locuitorii” lor au fost nevoiţi să sape bordeie în pământ pe care le-au a­co­perit cu ce au putut, ca să poa­tă supravieţui primei ierni.

O familie despărţită pentru totdeauna

Lugojeancă prin adopţie, Mira Nemeth era pe atunci o fetiţă vioaie, de 2 anişori, fiind singurul copil al lui Liubomir şi Gordana Sto­ia­nov, o familie tânără din co­mu­na Gad, judeţul Timiş. Ne povesteşte oftând ce ştie de la mama şi bunicii săi.

”Tata avea terminat liceul şi împreună cu un unchi de-al meu, fratele mamei au ho­tă­rât să meargă împreună să stu­dieze Agronomia la Bel­grad, în Iugoslavia. Bunicul meu din partea mamei era un om înstărit şi a decis să îi ţină pe amândoi la facultate. În ziua de Rusalii, eram a­du­naţi la rugă.Tata şi fratele ma­mei nu veniseră pentru că, fiind în Iugoslavia, erau deja consideraţi sim­pa­ti­zanţi ai lui Tito. În aceeaşi noap­te, au venit peste noi câţiva soldaţi cu un ofiţer şi ne-au pus în vedere ca în cel mai scurt timp să ne pre­zen­tăm la gară. Bunicii au strâns ce au putut să pună într-o căruţă iar mama cu mi­ne în braţe şi cu stră­bu­ni­ca alături au urcat în căruţă şi duşi am fost. Când am a­juns în Bărăgan, am fost re­partizaţi în comuna Valea Viilor în Satul Nou, cum i se mai zicea. Bunicul a să­pat un bordei sub pământ şi aşa am stat câteva luni. Ma­ma spunea că cel mai groaz­nic lucru, de care se temea cumplit, era să nu mă îm­bol­năvesc. Muştele erau pe mine cu sutele din cauză că mă hrăneau cu lapte. M-a ferit Dumnezeu şi nu am luat nici o boală con­ta­gi­oa­să. Bunicii povesteau că în fiecare zi era un chin să ai ce pune pe masă”.

Ne-au tăiat pozele cu tata să ne şteargă amintirile

În anul 1952 oamenii au început deja să-şi ridice case. Controlul asupra lor era total. Miliţienii patrulau peste tot, iar apelurile erau efectuate în fiecare zi. Cei care erau bănuiţi că ar putea comunica cu persoane con­si­de­rate “duşmani ai po­po­rului”, cum era Liu­bo­mir Sto­ianov aveau parte de o su­praveghere specială.

“Ma­ma era mereu perse­cu­ta­tă şi controlată să nu ia cum­va legătura cu tata. In­clusiv din pozele de familie pe care le aveam de acasă, l-au tăiat cu foarfeca pe tata, să ne şteargă astfel şi a­min­tirea lui. De pe la 4 -5 ani îmi amintesc şi eu destul de multe lucruri. Bunicul a ri­di­cat şi el o casă pe care a a­coperit-o cu paie. Aveam o singură camăruţă în care trăiam cinci suflete şi un fel de tindă, unde găteam. Ţin min­te că cel mai tare mă te­meam când fulgera, ca nu cumva să ia foc acoperişul. Noi, copiii, eram mai pro­te­jaţi, nu prea realizam chinul părinţilor. Aveam o prietenă de vârsta mea, Tanţa, din Co­rabia, judeţul Mehedinţi cu care mă jucam de di­mi­neaţa până seara pe drumul plin de praf”, povesteşte  doam­na Mira.

Nu văzusem în viaţa mea o păpuşă

Co­lonia Satul Nou avea a­pro­ximativ 320 de per­soa­ne, dintre care 220 erau bă­nă­ţeni, iar restul basarabeni, olteni şi bucovineni.

“Cu toa­te că erau destul de mul­te suflete, casele nu aveau garduri. Abia în 1956 când ne-au lăsat să ne întoarcem acasă, am văzut pentru pri­ma dată în viaţa mea un gard, la gara din Rudna. Nu ştiam cum arată o păpuşă sau ce este un brad de Cră­ciun. Ne jucam cu ce aveam şi păşteam vacile, iar pă­rin­ţii munceau în câmp la bum­bac ori la puieţi de pomi. Verile erau sufocante şi iernile nu auzeai decât vis­colul. În iarna lui 1954, am crezut că vom muri. Casa fiind mică, era aco­pe­ri­tă de tot cu zăpadă vis­co­li­tă iar bunicul ieşea pe horn ca să umple câte o găleată cu zăpadă, să o topim ca să avem apă”, îşi aminteşte Mira Nemeth.

Am luat-o de la capăt

O nouă Hotârâre a Con­si­liu­lui de Miniştri datată 7 de­cem­brie 1955 a dispus eli­be­rarea și întoarcerea de­por­­­ta­ților. Se presupune că acest lucru s-ar fi datorat pri­mirii Republicii Populare Ro­mâne în Organizaţia Na­ţiunilor Unite, fiind astfel obligată să respecte, cel pu­țin formal, drepturile o­mu­lui. Cei mai mulți deportați s-au întors în Banat în cu­r­sul anului 1956.

“Când ne-am întors, am găsit casa goa­lă. Bunicul avea batoză, trac­tor, unelte, casa era pli­nă de mobilă… nu am mai găsit nimic. De la tata şi de la fratele mamei din Iu­gos­la­via, care tre­bu­iau să fie stâlpii casei, nu a­veam nici o veste. Încet şi cu multă muncă, ai mei au reuşit să se pună din nou pe picioare. Tatăl meu şi un­chiul s-au recăsătorit după câţiva ani acolo,  în Iu­gos­la­via. Pe tata l-am cunoscut doar când a­veam 18 ani. Un­chiul a mu­rit în 1989, î­nainte de Re­vo­luţie, dar ma­ma nu a fost lăsată de re­gi­mul comunist să meargă la înmormântare. Un ziar local din Iugoslavia a relatat pe larg într-un articol despre faptul că nu i-au dat voie -“politic”- ma­mei ca să îşi vadă fratele pen­tru ultima dată. În felul a­ces­ta, des­ti­nul şi dictatura comunistă au dezbinat o familie fru­moasă. Mama a murit şi ea în 2003”, încheie povestirea doamna Mira.