Bani, fraiereală şi gargară culturală

Duminică, localitatea Bucureşti, o aşezare pitorească din sud-estul Europei, a fost foarte activă: trei meeting-uri într-o zi! Unul organizat de pâmpi şi blonda promulgatorului, altul de un ochelarist vociferant cu angajaţii, colaboratorii şi intelectualitatea constipată simpatizantă a postului colonelului bancorecsian, chitiţi să asmută trecătorii contra postului colonelului antenian, iar al treilea de către Sf. Patrick şi Sf. Guiness, prima sfântă de culoare, care a fost cel mai reuşit, of corse, că au venit cu un butoi tras de-un horse şi au ţinut-o tot aşa până la slujba de utrenie, aliluia!

Estimp, fanii ochelaristului vociferant, care încă n-au aflat că pinguinii sunt nişte rândunici care mânâncă mult seara, au tot rumegat vorbe şi lozinci până la vecernie, dându-le cu cădelniţa-n cap şi afurisindu-şi adversarii politico-culturali până s-au săturat. 

Este limpede că bătălia politică, scoborâtă din sediile de partide, care-s pline de căpuşe şi lipitori, a trecut la faza pe televiziuni. Dacă până acum numai antenienii făceau gargară stradală şi lansau câte un Apel către Lichelu, duminică i-am putut vedea la street fight şi pe turceşti, când cotrofanii lor au încercat să ne ducă cu Preşu. Mitingul lor a fost koşer, dar nu prea a avut smanes, că grosul poporului indignat al opoziţiei a prestat în partea cealaltă, lucru de înţeles, pentru că, să fim oneşti, şi eu, dacă ar trebui să aleg, aş prefera s-o văd la lucru pe tanti Udrea, nu pe tuşa Pora!

Toţi drâmboviţenii ăştia fotogenici şi patronii lor, cu toţii enoriaşi smeriţi ai lui Sf. Aşteaptă, ocrotitorul promisiunilor electorale, care au încălecat fazanul electoral şi-l călăresc seară de seară, suferă de acelaşi sindrom: la început, se indignează în lăibărele de fâş-fâş şi cu maţele chiorăind, apoi, când ajung la putere,  îşi iau caftan tivit cu zibelină şi devin mari interpreţi ai celebrului imn de partid „Vino, mamă, să mă vezi la spitalul de obezi!” Cel mai bine le stă în opoziţie, că zic chestii care ne ung pe suflet şi ne gâghilă urechile într-un mod plăcut, dar nici când sunt la putere nu-s mai prejos, că dau în sindromul Birmania, adică dau în mania băgării de taxe şi impozite, iar televiziunea lor îi laudă că au salvat ţara de la dezastru. Când ajung la faza critică şi sondajele le sugerează că poporul electoral a înţeles că ţâţa e un sân care nu ne mai place, trec la macaze prin triaje: ba se ceartă, sanchi!, între ei şi creează o opoziţie fresh, ba apare vreo nouă formaţiune, cinstită şi nepătată de guvernare, ba se sparg în aripi care de care mai doritoare de a salva patria.

Peisajul politic actual cuprinde cam toate ceferismele politice posibile, iar faptul că nu au reuşit să mai vâre buloane ideologice  în cerebelul alegătorilor este demonstrat de faptul că actuala hărmălaie cu stucheli, cum numai în 1996 am mai văzut, nu mai ţine în spaţii deschise, că nu mai are susţinere populară. Organizatorii de mitinguri abia de mai adună câteva sute, eventual câteva mii de fâlfâitori şi guiţanţi, dacă se aduc cu japca sau pe cash, cu trenurile sau cu autobuzele, politruci şi activişti cu ora.

După prestaţiile politice din ultimul sfert de veac, contrariaţi, alegătorii se întreabă dacă am ajuns în capitalism sau doar  într-un rai al partidelor. Le-aş răspunde că există butadă care zice că într-o ţară dezvoltată să nu respiri aerul, iar într-o ţară subdezvoltată să nu bei apă. E clar că suntem capitalişti, doar Setilă s-a inventat aici, nu?