“Auzeam camarazii cum blestemă ceasul în care s-au născut și mă rugam să nu mor și eu a doua zi”

Mihai Molniceanu are 91 de ani. Este un bărbat înalt, impunător chiar și la această vârstă.

Vorbește rar, expresiv, cu o eleganță nestudiată. Pare prins într-o altă lume, numai a lui, atunci când remeorează o­rorile războiului, căci pentru el, drama celui de-al doilea Război Mondial a însemnat și tragedia dezrădăcinării definitive.

Mihai Molniceanu s-a născut la 20 fe­bruarie 1924, în apropiere de Cernăuți, comuna Târnauca, teritoriu ocupat de sovietici și rămas și acum între fruntariile Ucrainei.

„La Târnauca, am avut o copilărie fericită. Tata era notar la Primărie, iar mama lucra ca moașă la Spitalul Plasei Herța. Odată cu războiul, am pierdut tot – două case, pământuri, pădure, totul. Războiul m-a prins la Școala Militară de Jandarmi din Chișinău. Eu chiar asta am făcut, m-am bătut pentru casa și pă­mân­tul meu”, spune Mihai Mol­niceanu.

A luptat doar pe Frontul de Răsărit

Mihai Molniceanu a luptat doar pe frontul de est, contra sovieticilor.

„Noi eram în trupele de Jan­darmi și trebuia să ne ocupăm de rușii care destabilizau spatele frontului, încercând să șubrezească poziția liniei noastre întâi. Practic, curățam teritoriul în urma celor care erau în linia I și le asiguram acestora spatele până soseau alte trupe”, spune Molniceanu, care a luptat în periferiile Odessei, apoi în Crimeea, la Sevastopol, Simferopol, Kerci, până la Cotul Donului.

A luptat în localități unde luptele s-au dat pentru fiecare casă.

„Deja înainte de Odessa, ne-am dat seama că trupele sovietice erau bine înarmate, iar noi eram un fel de mâna a doua a trupelor germane, că nu aveam tehnica lor. Am dus lupte în localități, unde populația era ostilă și nu puteai ști de unde apare pericolul. Am preferat să stau nemâncat și câte două zile, nu puteai avea încredere că mâncarea oferită de localnici nu era otrăvită, mâncam doar crudități”, spune veteranul.

„Am ajuns până în preajma Stalingradului, unde au fost încercuite șase divizii române. Aviația rusească și apoi cea americană au distrus avioanele noastre, care și așa erau puține, iar ai noștri au rămas acolo vai de ei, fără muniție și fără alimente”, adaugă el.

Cea mai cumplită experiență a fost legată de acea iarnă.

„N-aveam mâncare, n-aveam muniție suficientă. Rușii, de bine de rău, aveau pufoaice, clăpari în picioare, noi – cu bocanci și moletiere, niște fâșii de postav care se înveleau pe gambe, până la genunchi. Intrau bieții soldați în tranșee și zăpada le îngheța în bocanci, iar dimineața îi scoteam înghețați, morți. Frontul era la 200 de metri, nu puteai ieși din tranșee, îi auzeam cum își blestemau ceasul în care s-au născut. Și acum mă răscolesc imaginile cu acești nefericiți. Ocupam pozițiile celor morți în tranșee și ne rugam la Dumnezeu ca moartea să nu ne ia și pe noi, a doua zi. Iar bunul Dumnezeu a dat ca noi să scăpăm din acea încercuire groaznică și să nu ajungem captura rușilor”, rememorează Mol­ni­ceanu.

Compensația destinului: vizita la casa natală rămasă în Ucraina

Unitatea de jandarmi a lui Molniceanu s-a alăturat Diviziei de Vânători de Munte, cu care a ajuns în țară.

Aparținând ministerului de Interne, a fost repartizat la Legiunea de Jandarmi CFR București, apoi la Legiunea de Jandarmi de la Sighet – Maramureș după care a fost detașat la Centrul de Instrucție de la Radna, unde a rămas până în 1949. După Război, situația sa a fost dificilă – rețineri în grad, declarații peste declarații la organele statului.

„A fost greu pentru că eram din teritoriu ocupat și luptasem doar contra sovieticilor. M-au întrebat ce m-a determinat să lupt. Ce să le spun? Că mi-a rămas casa, pă­mântul, pădurea, în teritoriul ocupat?”, rememorează Molniceanu. Apoi, lucrurile s-au mai așezat.

În perioada conflctului dintre Stalin și Tito de la înce­pu­tul anilor ’50, a ajuns la Unitatea de Grăniceri Lugoj, care avea batalioane și la Caransebeș și Orșova.

În oraș funcționa și un Centru de Instrucție al Grănicerilor. După ce relațiile dintre URSS și Iugoslavia s-au calmat, Mihai Molniceanu e mutat la Timișoara, ca șef al Inspecției PCI a Pompierilor.

După desființarea regiunii Banat și înființarea județelor, devine șeful pompierilor din Caraș Severin. Cu toate astea, după ani și ani, destinul i-a oferit o neașteptată compensație: „În 1992, la piața din Lugoj am cunoscut un cetățean din Ucraina care venea chiar din zona Herței. Mi-a făcut chemare și așa am ajuns la Târnauca. Am trecut prin fața casei și oamenii, văzând că mă uit pierdut, m-au chemat înăuntru. Le-am spus că sunt fostul proprietar, dar ei s-au purtat foarte frumos cu mine. Ba chiar mi-au făcut chemare și am stat câteva zile acolo, cu soția și sora mea”.

Decorații, amintiri și o povață pentru tineri

Căpitanul Mihai Molniceanu a fost decorat cu Ordinul Meritul Militar clasa I, II și III, cu Medalia Crucea comemorativă a Celui de-al Doilea Război Mondial 1941-45 și este membru de onoare al Asociației „Cultul Eroilor”.

La 91 de ani, el are o povață pentru tineri: „Să credeți cu putere în Dumnezeu, să nu vă depărtați de El, să aveți suflet bun și să credeți în neam!”