Asalt asupra demnităţilor publice

Previzibil ori ba, Stelian Tănase (propus de PNL) a fost sacrificat la vot după raportul catastrofal de activitate al TVR, prezentat în plenul camerelor parlamentare reunite.

Vor fi şase luni de interimat agitat al Irinei Radu la cârma unei instituţii falimentare. De atâtea ori s-a dovedit că intelectualii cu ifose de parvenire eşuează în tentativele lor de a acapara demnităţi publice.

Avea dreptate Florin Iaru (un proscris al USR, pentru că şi-a îngăduit răzvrătiri gazetăreşti) să constate că nu-i vine în minte decât un singur nume sonor cu o reformă coerentă la activ: savantul Spiru Haret, Ministrul Instrucţiunii Publice, în făptura căruia s-au îngemănat fericit şi strălucitele înzestrări de om de ştiinţă dar şi harul organizatoric cu totul special, tenacitatea de a-şi propune şi îndeplini un vast proiect cultural.

După 1990, la marea divizare a susţinătorilor politici, societatea civilă a optat, iar adversităţile au dat în clocot. S-au format grupurile de sprijin: oamenii lui Iliescu, Constantinescu, Băsescu. În funcţie de ataşamente şi idiosincrazii şi-au primit fiecare felia de notorietate şi decoraţiile aferente. De parcă asta aşteptam dintotdeauna.

Oameni de certă valoare intelectuală, cu o operă în curs de elaborare deveneau ahtiaţi după sinecuri: ministeriate, şefii de institute culturale şi edituri etc. Trăgând linia şi scoţând care au fost excepţionalele lor izbânzi manageriale, dintre toţi şefii TVR, regretatul Valentin Nicolau (perceput ca omul lui Năstase) a fost singurul care a menţinut instituţia pe linia de plutire şi asta nu din ”cauza” simpatiilor sale politice, ci a manageriatului eficient de la ”Nemira”, a experienţei de antreprenor.

Antecesorii şi succesorii aveau nevoie doar de titulaturi pompoase în CV-uri. Cât priveşte Ministerul Culturii, de unde să găsim un Andre Malraux sau măcar un Jackues Lang? Ce bătălii pentru limitatele fotolii academice, o năzuinţă susţinută şi de indemnizaţii pe măsură. Hulitul Adrian Păunescu a promovat o lege care să recompenseze personalităţile de prim rang, batjocorite cu pensii de mizerie. Se uită prea uşor un gest de veritabilă nobleţe colegială.

*Am urmărit de curând live o producţie a Operei Naţionale din Timişoara (dintr-o stagiune trecută) într-un spectacol curent, este vorba de music-hall-ul ”Scripcarul pe acoperiş”, de Jerry Bock, după scrierile cu duh ale lui Şalom Alehem, cu Cristian Rudic în rolul titular, o regie a unui invitat maghiar şi o scenografie de Dragoş Buhagiar, valorificând posibilităţile tehnice ale scenei rotative. La pupitru, Peter Oschanitzky, riguros şi aplicat ca la toate apariţiile sale în fosa operei.

Un spectacol puţin cam lung (3 acte, 2 pauze) cu secvenţe de ansamblu bine construite, o coregrafie adecvată, de mare succes cândva pe Broadway. Râs şi lacrimă se împleteau într-un text care descria viaţa unei comunităţi evreieşti din Rusia, supusă şicanelor şi persecuţiilor.

Tevie lăptarul, e un soi de filosof privat în maniera lui Alfred Doolitle din ”My fair lady”, dar cu mai multe probleme pe cap şi purtând savuroase dialoguri cu Divinitatea.

Cel mai celebru număr muzical (song) al spectacolului este neîndoielnic cupletul lui Tevie, prelucrat apoi de compozitor în diverse intermezzouri orchestrale. Ce mi s-a părut surprinzător a fost opţiunea regiei de a dota protagoniştii cu microfoane individuale de amplificare, practică obişnuită pe scene supradimensionate.

Binenţeles că astfel s-a auzit fiecare sunet până la galerie, dar se insinua totodată o bizară senzaţie de artificialitate. Suntem convinşi că soliştii s-ar fi descurcat foarte bine şi fără gadgeturi-găselniţe moderne.

Publicul părea mulţumit de evoluţia scenică a ansamblului Operei Naţionale timişorene. În ceea ce ne priveşte, spectacolul ne-a reamintit de excelenta interpretare a lui Marcel Roşca a cântecului amintit, într-o imprimare audio antologică, dar şi de performanţa cvasiinegalabilă a regretatului Dan Tufaru la Teatrul evreiesc de Stat din Bucureşti, unul dintre ultimele roluri ale unui actor total.

*Se mai supără şi concurenţii de la Vocea României! Cum e posibil ca ditamai juraţii în anul Sinatra (centenarul naşterii) să nu-şi rotească fotoliile când onor competitorul cântă My Way? Oricum, Pro Tv a depăşit, ca rating, cu mult Antena 1 care se zbate să găsească factorul ”X” cu orice preţ, cu tachinările Brenciu – Bănică Jr, unduirile lascive ale Deliei pe acordurile pretabile unor atari gesturi ori dialogul zglobiu cu diversitatea de concurenţi care parcă nu se mai termină.

Nu e defel rău că românilor le place să cânte, dar ce este prea mult riscă în curând să plictisească auditoriul care e condamnat pe vecie la coveruri.