Artişti şi repertorii

Dacă pentru un artist liric sau instrumentist problema alegerii repertoriului ţine de o bună îndrumare pedagogică şi un instinct temperat de luciditate (pentru a nu se arunca prea devreme în teritorii ce nu-i sunt la îndemână; adesea oricât de mult i-ar tenta o partitură, îm pofida talentului şi strădaniilor de la repetiţii, nu consună cu tipul de moralitate, sensibilitate, virtuozitate ori stilistică întruchipat de respectivele pagini), pentru un solist/interpret din zona aşa-zis ”lejeră”, dacă nu este el însuşi un cantautor, dificultăţile clădirii şi consolidării unei cariere muzicale sunt evidente şi stânjenitoare.

Puţini sunt slujitorii artei lirice cărora corifeii genului să-i scrie ori dedice lucrări (cazul celebrisim al Haricleei Darclee, admirată de Verdi şi pentru care Puccini a scris ”Vissi d’arte” din Tosca, Catalani ”La Wally”, iar Gomez ”Condorul”, cântate în premieră de brăileanca noastră de geniu).

Artiştii legendari au preluat şi interpretat roluri, imprimându-le propria lor personalitate vocală şi scenică. Pianiştii şi violoniştii au revenit mereu la marele repertoriu deja scris, cei mai curajoşi aventurându-se în muzica celei de-a doua jumătăţi a veacului al XX-lea, care solicită o natură artistică iscoditoare şi un tip aparte de sensibilitate. S-au realizat zeci de mii de imprimări cu opusuri celebre în diverse versiuni comentate, adorate ori criticate de specialişti şi melomani.

Un solist pop (ne referim la individualităţi şi mai puţin la formaţii, avantajate întrucâtva de inspiraţia pe care ţi-o conferă munca în echipă) sau rock începe inevitabil să se facă remarcat prin cover-uri, participă la show-uri de talente, poate lua premii şi trofee, dar dacă nu are şansa unui manageriat eficient (incluzând partea de creaţie, de piese noi) se pierde iremediabil pe parcurs ori în cel mai bun caz se ilustrează în petreceri, fie şi simandicoase, de firme corporatiste ori localuri de lux, mult prea puţin faţă de harul său.

Tot ce s-a întâmplat la noi după 1990 exprimă o stare, dacă nu de haos, măcar de evidentă derivă.

Mimetismul a condus la clonarea stilurilor preluate din Occident, iar numai şansa/hazardul a determinat afirmarea unor voci proaspete, competitive şi a unor solişti de o tenacitate extremă, crezând cu putere în steaua lor.

Chiar dacă la început vechea gardă părea ameninţată cu ”înlăturarea” din centrul atenţiei, lucrurile s-au mai limpezit, iar nume de rezonanţă ca Angela Similea, Corina Chiriac sau Mirabela Dauer nu au putut fi uitate.

Fiecare a avut strategia sa nu de ”reinventare”, ci de adaptare la sound-ul actual, colaborând cu creatori din varii generaţii, care să le ofere cântece noi (Ovidiu Komornik, Nicolae Caragea, Raul etc). Gabriel Cotabiţă (care de curând a depăşit miraculos o cumpănă teribilă) şi-a regăsit plăcerea de a evolua scenic graţie proiectului VH-2.

Dar este printre puţinii interpreţi (iată, sexagenari!) care continuă să reziste. Deşi el însuşi compozitor şi posesorul unei voci excepţionale, Adrian Daminescu s-a retras de neînţeles într-o nemeritată umbră, palid compensată de exersarea certelor sale abilităţi culinare.

Trio-ul de perspectivă al anilor ’90, cândva buni amici, nu îşi găseşte reala ”întrebuinţare”: Aurelian Temişan practică sporadic actoria de bulevard (s-a lăsat în anul III de canto la Conservator spre dezamăgirea regretatului său maestru Iulian Băiaşu, care i-a pus în mână lui Marcel Pavel, mult mai perseverent şi rărbătitor diploma de licenţă la Universitatea de Muzică); Adrian Enache de la ”O singură noapte” (Andrei Kerestely) încoace nu a mai venit cu nimic surprinzător, în pofida faptului că este un excelent entertainer; Daniel Iordăchioaie a intrat în zona hip-hop şi se îmbracă năucitor de inadecvat pentru personalitatea sa, iritând până şi pe comentatorii de modă precum Alin Gălăţescu.

Şi el este prizonierul unicului mega-succes ”Mare albastră”, remixat ultramodern. Anca Ţurcaşiu a avut cândva curajul de a recunoaşte că s-a resemnat, nu mai aleargă după compozitori (care cer tantieme piperate), regândindu-şi altfel cariera.

Absolventă de music-hall (prof. Marius Ţeicu), cântă la Teatrul de Operetă, face muzică cu prichindei pe la şcolile din capitală (la fel ca Silvia Dumitrescu, care doar ca hobby mai cântă jazz) şi este vara pe litoral MC la hoteluri de lux, ce organizează reprezentaţii artistice nocturne pentru turişti.

Oana Sârbu mai colaborează ocazional cu fostul soţ, compozitorul Virgil Popescu, dar în principal evoluează la RIN Hotel, în bossa-nove şi alte piese latino pe gustul sau şi al clientelei selecte din respective saloane.

După despărţirea de Mihai Alexandru, Nicola nu s-a mai regăsit deloc.

În schimb Nico pare mai în largul său, ajutată de Laurenţiu Matei.

Ce bine să îţi păstrezi soţul compozitor pe aproape.

Monica Anghel apare destul de rar şi cu relativ puţine noutăţi, iar Luminiţa Anghel este supărată pe ”Eurovision” deşi s-a străduit din răsputeri să câştige selecţia naţională cu piese de altminteri foarte bune.

Pragmatică, deşi ofilită prematur, Daniela Gyorfi adună bani din cântări obscure şi piese penibile. Cine mai ştie că în anii ’90 ea câştiga Concursul de la Mamaia?