Armata Roşie ne-a alungat în România, iar comuniştii ne-au aruncat în Bărăgan… Nu eram chiaburi, eram doar refugiați din calea destinului!

Pe data de  23 august 1939, U­niunea Sovietică și Ger­ma­nia Nazistă au semnat Pac­tul Ribbentrop – Mo­lo­tov, care conținea un pro­to­col adițional secret, cu hărți privind sfere de influență, pe care erau trasate linii de de­marcație în Europa Ră­să­ri­teană şi frontierele zonelor de interes ale celor două pu­teri.

O săptămână mai târ­ziu, la 1 septembrie, Ger­ma­nia a declanșat al Doilea Război Mondial. Basarabia s-a numărat printre re­giu­ni­le pe care sovieticii și na­ziștii și le-au împărțit prin pac­tul din 23 august 1939.

Articolul III al Protocolului secret a stabilit că cea mai mare parte a Basarabiei va fi proclamată ca o nouă re­publică sovietică – R.S.S. Mol­dovenească, iar Buco­vi­na de Nord și jumătatea nor­dică a județului Hotin au fost date Ucrainei sovietice.

În prima etapă, aproximativ 200.000 de cetățeni au reu­şit să se refugieze în grabă, în România.

Am plecat în pribegie din cetatea lui Ştefan cel Mare

Născut la Hotin, în 2 no­iem­brie 1933, într-o familie de intelectuali, Vlad Jo­lon­cov­schi a fost unul dintre miile de copii a căror soartă a fost transformată radical de o­rorile războiului şi de o­cu­pa­ţia sovietică. “Eram o fa­milie bine văzută la Hotin. Larisa, mama mea, era în­vă­ţătoare, iar tata care se nu­mea Nicolae, tocmai ce plecase în România ca să stu­dieze teologia, la Iaşi. Eu şi fratele meu mai mic, Li­viu, eram doi puşti care nu duceam grija zilei de mâine.

Eram fascinaţi de cetatea lui Ştefan cel Mare şi când prin­deam ocazia, fugeam de a­casă să ne jucăm printre zidurile groase de piatră. Într-o bună zi, toată liniştea ne-a fost spulberată. Mama a strâns în grabă câteva lu­cruri, apoi ne-a luat de mâ­nă şi am fugit la gară.

Eram prea mici ca să putem în­ţe­le­ge ce se întâmplă, eram re­f­ugiaţi din cale tăvă­lu­gu­lui roşu. Tata încă nu ter­mi­nase studiile din Ro­mâ­nia, iar pe noi ne-au trimis au­torităţile române direct la Caracal. Aici, am stat în gazdă, iar mama lucra ca în­vă­ţătoare.

După aproape doi ani, în vara lui 1941 când ar­mata română a luptat a­lă­turi de nemţi pentru e­li­be­ra­rea Basarabiei şi Bucovinei, ne-am reîntors acasă cre­zând că s-a sfârşit totul. În 1944, Armata Roşie avansa repede spre noi aşa că am luat a doua oară calea pri­be­giei“, povesteşte cu a­mă­ră­ciu­ne, domnul Jolo­n­cov­schi.

Din calea destinului poţi fugi, dar nu te poţi ascunde…

“Am ajuns a doua oară în Ro­mânia, de data asta la Bu­zău. Tata, era deja preot şi primise post la Oraviţa. Am plecat cu toţii, bucuroşi că suntem împreună şi să­nătoşi. Câţiva ani, a fost to­tul bine. Ai mei aveau cu ce să ne întreţină, eu deja ter­mi­nasem clasa a X-a la Li­ceul General Dragalina, când, într-o noapte, destinul ne-a bătut la geam. Era 18 iunie 1951, noaptea Ru­sa­liilor Negre. Nu ştiam că sun­tem într-o zonă de in­fluenţă Tito-istă. Spre di­mi­neaţă, doi miliţieni au intrat peste noi şi ne-au pus în vedere că avem doar câteva ore să ne luăm bagajul şi să mergem la gară. Ai mei au în­mărmurit, credeau că ne trimit înapoi în Basarabia ocupată de ruşi. Ne-au urcat în vagoane de vite şi am ple­cat spre necunoscut. Du­pă o săptămână de mers cu trenul, ne-au coborât în gară la Călăraşi. Oamenii de

acolo credeau că suntem co­lonişti coreeni, pentru că aşa le spuneau responsabilii cu propaganda. Cu o căruţă, am ajuns la noua noastră des­tinaţie: Satul Nou, din co­muna Olaru, lângă Braţul Bor­cea. Am fost “îm­pro­prie­tăriţi” cu un lot de pă­mânt trasat cu plugul în mij­locul câmpului. Eram doar noi şi stelele pe cer. Noroc că nu a plouat până ne-am în­cropit un adăpost din câţi­va pari acoperiţi cu hai­ne. Nu aveam nici picătură de apă de băut, și nici mâncare. La câteva zile am săpat un bordei, iar apă ne aduceau cu cisterna, direct din Du­nă­re. Spre toamnă am primit nişte grinzi de lemn şi ne-am încropit o colibă pe care am acoperit-o cu stuf. Lu­cram doar eu şi tata pentru că mama era firavă şi Liviu era prea mic, avea doar 11 ani. Îmi aduc aminte de tatăl meu, care lua sapa în spi­nare şi în fiecare dimineaţă
pleca la câmp”.

Mi-am riscat viaţa pentru o căruţă de lemne

“Eu fiind mai sprinten am fost luat sub aripa lui  uica Nică, un om deosebit, Ni­co­lae Olaru pe numele lui a­de­vărat. Era specialist în linii de telefonie şi primise ordin să facă o reţea de pe un mal pe celălalt al Braţului Bor­cea. Nimeni nu voia să urce pe stâlpii ăia foarte înalţi ca să întindă sârma. Până la urmă, autorităţile au spus că vor da o căruţă de lemne ce­lui care urcă. Îmi era fri­că, dar eram şi cu gândul că avem cu ce să ne încălzim, aşa că am riscat şi am urcat pe stâlpi. Dumnezeu m-a a­ju­tat şi nu am păţit nimic. După un timp, mi-am găsit de lucru pe un şantier la Bala – Borcea, unde căram pia­tră cu roaba şi o goleam printre împletiturile de  răchită dintre diguri. Aveam doar 17 ani, dar căram sute de roabe pe zi, pentru o

bucată de mămăligă. Asta era mâncarea noastră, mă­mă­ligă cu roşii. Eram flă­cău, dar nici prin minte nu îmi trecea să mă în­dră­gos­tesc, cu toate că erau fete fru­moa­se, nemţoaice, sâr­boai­ce – însă eu eram bu­cu­ros dacă aveam de lucru ca să pot pune ceva pe masă… Nu aveam timp să mă gândesc la dragoste. În anul 1954 am primit ordin de încorporare la armată. Nu mă speriam de cătănie, dar mi se rupea sufletul gân­din­du-mă că îi las pe ai mei fă­ră sprijin. Am fost luat şi dus la Bu­cu­reşti într-o uni­ta­te de con­strucţii a M.F.A. Cred că e­ram singurul sol­dat la tiri­bau din u­ni­tate ca­re aveam li­ceul, dar nu a­veam … ori­gine sănă­toa­să. No­roc cu un ma­ior care m-a luat în e­chi­pa de fotbal şi aşa mai scă­pam de munci. Între timp, prin 1955 afla­sem că ai mei au fost lăsaţi să plece din Bă­­răgan şi ve­niseră la Lu­goj, la o soră a mamei”, îşi a­­min­teşte Vlad Jolon­cov­schi.

O viaţă întreagă am fost pe drumuri…

“Stagiul militar era pe a­tunci doi ani de zile, dar pe noi ne-au ţinut încă şase luni în plus. Când m-am e­li­be­rat şi am venit încoace, tata era preot la Crivobara şi stăteam cu toţii în casa pa­ro­hială.

Mi-am găsit un loc de muncă ca tehnician ut­i­la­je, la Şantierul 6 Oţelu Ro­şu, apoi după un an am re­ve­nit şi m-am angajat la Spitalul din Lugoj, unde am lucrat ca şi contabil, până la pensionare. O viaţă întreagă am fost pe drumuri şi în­tot­deauna mi-am dorit o casă.

Împreună cu soţia mea am cumpărat un teren pe care ne-am construit casa. I-am mutat şi pe ai mei cu noi, la Lugoj. Liviu, fratele meu s-a căsătorit în Timişoara, dar a murit săracul de tânăr. Şi părinţii mei s-au stins tot aici, lângă mine, acum vreo 15 ani.

Dacă îmi pare rău de ceva, îmi pare de toată co­pilăria pe care nu am avut-o, de faptul că nu am primit nici o motivaţie sau un ar­gu­ment de la cineva, pentru toată adolescenţa pierdută. Acum, la 80 de ani, vreau doar să transmit generaţiilor tinere că ar trebui să fie mai energice în stabilirea de­mo­craţiei pentru a nu mai avea niciodată parte de coş­ma­ru­rile generaţiei mele”. Vlad Joloncovschi nu a mai re­venit niciodată în Ba­sa­ra­bia.

Oraşul natal Hotin, si­tuat la 48 de kilometri de Cernăuţi,  este la ora actuală sub administraţie ucrai­nea­nă.