Pe data de 23 august 1939, Uniunea Sovietică și Germania Nazistă au semnat Pactul Ribbentrop – Molotov, care conținea un protocol adițional secret, cu hărți privind sfere de influență, pe care erau trasate linii de demarcație în Europa Răsăriteană şi frontierele zonelor de interes ale celor două puteri.
O săptămână mai târziu, la 1 septembrie, Germania a declanșat al Doilea Război Mondial. Basarabia s-a numărat printre regiunile pe care sovieticii și naziștii și le-au împărțit prin pactul din 23 august 1939.
Articolul III al Protocolului secret a stabilit că cea mai mare parte a Basarabiei va fi proclamată ca o nouă republică sovietică – R.S.S. Moldovenească, iar Bucovina de Nord și jumătatea nordică a județului Hotin au fost date Ucrainei sovietice.
În prima etapă, aproximativ 200.000 de cetățeni au reuşit să se refugieze în grabă, în România.
Am plecat în pribegie din cetatea lui Ştefan cel Mare
Născut la Hotin, în 2 noiembrie 1933, într-o familie de intelectuali, Vlad Joloncovschi a fost unul dintre miile de copii a căror soartă a fost transformată radical de ororile războiului şi de ocupaţia sovietică. “Eram o familie bine văzută la Hotin. Larisa, mama mea, era învăţătoare, iar tata care se numea Nicolae, tocmai ce plecase în România ca să studieze teologia, la Iaşi. Eu şi fratele meu mai mic, Liviu, eram doi puşti care nu duceam grija zilei de mâine.
Eram fascinaţi de cetatea lui Ştefan cel Mare şi când prindeam ocazia, fugeam de acasă să ne jucăm printre zidurile groase de piatră. Într-o bună zi, toată liniştea ne-a fost spulberată. Mama a strâns în grabă câteva lucruri, apoi ne-a luat de mână şi am fugit la gară.
Eram prea mici ca să putem înţelege ce se întâmplă, eram refugiaţi din cale tăvălugului roşu. Tata încă nu terminase studiile din România, iar pe noi ne-au trimis autorităţile române direct la Caracal. Aici, am stat în gazdă, iar mama lucra ca învăţătoare.
După aproape doi ani, în vara lui 1941 când armata română a luptat alături de nemţi pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, ne-am reîntors acasă crezând că s-a sfârşit totul. În 1944, Armata Roşie avansa repede spre noi aşa că am luat a doua oară calea pribegiei“, povesteşte cu amărăciune, domnul Joloncovschi.
Din calea destinului poţi fugi, dar nu te poţi ascunde…
“Am ajuns a doua oară în România, de data asta la Buzău. Tata, era deja preot şi primise post la Oraviţa. Am plecat cu toţii, bucuroşi că suntem împreună şi sănătoşi. Câţiva ani, a fost totul bine. Ai mei aveau cu ce să ne întreţină, eu deja terminasem clasa a X-a la Liceul General Dragalina, când, într-o noapte, destinul ne-a bătut la geam. Era 18 iunie 1951, noaptea Rusaliilor Negre. Nu ştiam că suntem într-o zonă de influenţă Tito-istă. Spre dimineaţă, doi miliţieni au intrat peste noi şi ne-au pus în vedere că avem doar câteva ore să ne luăm bagajul şi să mergem la gară. Ai mei au înmărmurit, credeau că ne trimit înapoi în Basarabia ocupată de ruşi. Ne-au urcat în vagoane de vite şi am plecat spre necunoscut. După o săptămână de mers cu trenul, ne-au coborât în gară la Călăraşi. Oamenii de
acolo credeau că suntem colonişti coreeni, pentru că aşa le spuneau responsabilii cu propaganda. Cu o căruţă, am ajuns la noua noastră destinaţie: Satul Nou, din comuna Olaru, lângă Braţul Borcea. Am fost “împroprietăriţi” cu un lot de pământ trasat cu plugul în mijlocul câmpului. Eram doar noi şi stelele pe cer. Noroc că nu a plouat până ne-am încropit un adăpost din câţiva pari acoperiţi cu haine. Nu aveam nici picătură de apă de băut, și nici mâncare. La câteva zile am săpat un bordei, iar apă ne aduceau cu cisterna, direct din Dunăre. Spre toamnă am primit nişte grinzi de lemn şi ne-am încropit o colibă pe care am acoperit-o cu stuf. Lucram doar eu şi tata pentru că mama era firavă şi Liviu era prea mic, avea doar 11 ani. Îmi aduc aminte de tatăl meu, care lua sapa în spinare şi în fiecare dimineaţă
pleca la câmp”.
Mi-am riscat viaţa pentru o căruţă de lemne
“Eu fiind mai sprinten am fost luat sub aripa lui uica Nică, un om deosebit, Nicolae Olaru pe numele lui adevărat. Era specialist în linii de telefonie şi primise ordin să facă o reţea de pe un mal pe celălalt al Braţului Borcea. Nimeni nu voia să urce pe stâlpii ăia foarte înalţi ca să întindă sârma. Până la urmă, autorităţile au spus că vor da o căruţă de lemne celui care urcă. Îmi era frică, dar eram şi cu gândul că avem cu ce să ne încălzim, aşa că am riscat şi am urcat pe stâlpi. Dumnezeu m-a ajutat şi nu am păţit nimic. După un timp, mi-am găsit de lucru pe un şantier la Bala – Borcea, unde căram piatră cu roaba şi o goleam printre împletiturile de răchită dintre diguri. Aveam doar 17 ani, dar căram sute de roabe pe zi, pentru o
bucată de mămăligă. Asta era mâncarea noastră, mămăligă cu roşii. Eram flăcău, dar nici prin minte nu îmi trecea să mă îndrăgostesc, cu toate că erau fete frumoase, nemţoaice, sârboaice – însă eu eram bucuros dacă aveam de lucru ca să pot pune ceva pe masă… Nu aveam timp să mă gândesc la dragoste. În anul 1954 am primit ordin de încorporare la armată. Nu mă speriam de cătănie, dar mi se rupea sufletul gândindu-mă că îi las pe ai mei fără sprijin. Am fost luat şi dus la Bucureşti într-o unitate de construcţii a M.F.A. Cred că eram singurul soldat la tiribau din unitate care aveam liceul, dar nu aveam … origine sănătoasă. Noroc cu un maior care m-a luat în echipa de fotbal şi aşa mai scăpam de munci. Între timp, prin 1955 aflasem că ai mei au fost lăsaţi să plece din Bărăgan şi veniseră la Lugoj, la o soră a mamei”, îşi aminteşte Vlad Joloncovschi.
O viaţă întreagă am fost pe drumuri…
“Stagiul militar era pe atunci doi ani de zile, dar pe noi ne-au ţinut încă şase luni în plus. Când m-am eliberat şi am venit încoace, tata era preot la Crivobara şi stăteam cu toţii în casa parohială.
Mi-am găsit un loc de muncă ca tehnician utilaje, la Şantierul 6 Oţelu Roşu, apoi după un an am revenit şi m-am angajat la Spitalul din Lugoj, unde am lucrat ca şi contabil, până la pensionare. O viaţă întreagă am fost pe drumuri şi întotdeauna mi-am dorit o casă.
Împreună cu soţia mea am cumpărat un teren pe care ne-am construit casa. I-am mutat şi pe ai mei cu noi, la Lugoj. Liviu, fratele meu s-a căsătorit în Timişoara, dar a murit săracul de tânăr. Şi părinţii mei s-au stins tot aici, lângă mine, acum vreo 15 ani.
Dacă îmi pare rău de ceva, îmi pare de toată copilăria pe care nu am avut-o, de faptul că nu am primit nici o motivaţie sau un argument de la cineva, pentru toată adolescenţa pierdută. Acum, la 80 de ani, vreau doar să transmit generaţiilor tinere că ar trebui să fie mai energice în stabilirea democraţiei pentru a nu mai avea niciodată parte de coşmarurile generaţiei mele”. Vlad Joloncovschi nu a mai revenit niciodată în Basarabia.
Oraşul natal Hotin, situat la 48 de kilometri de Cernăuţi, este la ora actuală sub administraţie ucraineană.