An prost pentru o categorie aparte de “investitori”

În iureşul ştirilor cu tragedia de la “Colectiv”, căderea Gu­ver­nului Ponta şi carnagiul i­no­cenţilor de la Paris, parcă am uitat să observăm ce se în­tâmplă mai aproape de noi, în realitatea de zi cu zi.

Poate că nu suntem cei mai fericiţi din Europa – dar după eve­ni­men­tele din Occidentul ulti­me­lor zile, pot afirma cu mâ­na pe inimă, nici cei mai ne­fe­ri­ciţi! – însă în existenţa noas­­tră cotidiană s-au stre­cu­rat, la mo­dul discret, şi câ­t­eva lu­cruri bune.

Cum media şi mai ales social media nu pot fi scoase din psihoza ge­ne­ra­li­za­tă, e păcat să nu vorbim des­pre ele măcar aici şi a­cum, pentru că merită.

Mai concret, cred că a­ces­ta este primul an în care am simţit că ceva se mişcă în domeniul anticorupţiei şi în afara veşnicului circ televizat cu “peştii cei mari” de la vârf, susţinuţi de partide şi de “n” încrengături de interese.

Privind în jur, spre deosebire de alţi ani, un prim indiciu ar fi că “investitorii” cu averi mari, fără şcoală şi serviciu, dar cu palate şi maşini ben­goa­se, au cam şomat în ul­ti­mele luni.

An de an, din vară şi până toamna târziu, era un “iureş” investiţional: se a­ran­jau faţade, se adăugau tur­nu­le­ţe sau pur şi simplu apăreau noi castele, din te miri ce. Iar lucrările se derulau, bien sur, sub ochiul vigilent al pro­prie­tarului care şedea în mij­lo­cul străzii, cu mâinile-n şale şi abdomenul bombat, într-o postură evidentă de supraveghetor, de supervizor, de stăpân, ca să înţeleagă mai bine trecătorii.

În acest an, astfel de atitudini de “mar­ca­re a teritoriului” au scăzut dras­tic, pentru că “in­ves­ti­ţii­le” în palate aprope că au în­ghe­ţat.

La fel, au dispărut camio­ne­tele cu lemn gata tăiat, par­cate în toate zonele oraşului, de la Gară şi până pe strada Ti­mişoarei, de pe Jabărului şi până pe Tapiei, spre zona in­dus­trială. În schimb, ca o co­in­cidenţă interesantă, un ochi a­vizat a observat aliniate pe la­tura unui parc central, mai multe astfel de camionete scoase la vânzare.

Dacă anul trecut bonul fis­cal era considerat un “moft” în magazinele şi bu­ti­cu­rile urbei, azi nu mai pă­ră­seşti spaţiul comercial fără acest mic “suvenir” legat de ceea ce ai cumpărat.

Un fleac? N-aş zice! Ba chiar un pas mare, care nu-mi i­ma­gi­nam să fie făcut vreodată, la modul concret şi sistematic. Aş mai adăuga şi capturile re­pe­tate de ţigări ne­tim­bra­te…

Cârcotaşii ar spune că toa­te acestea sunt fenomene marginale, că a căzut în plasă ca de obicei “plevuşca”; vor spune că peştii cei mari sunt bine merci.

Parţial, poate că au dreptate. De la o căruţă cu lemne oprită-n crucea nopţii şi până la mafia pădurilor, care riscă să ne lase fără par­curi naturale unice în Europa, e cale lungă.

Dar mafia fie­ru­lui vechi nu a mai fost des­cu­ra­jată doar prin înlocuirea ca­pa­celor de canal din fontă cu unele din plastic, precum nici fabrica de facturi de la Stre­ha­ia n-a mai putut scoate ne­stingherită documente pe bandă rulantă.

Pentru prima dată, lupta cu vechile me­teh­ne a ajuns la nivelul la care poate fi înţeleasă de către o­mul de rând.
Nimic spec­tac­u­l­os, însă, până la urmă, nimic mai im­portant!