103 ani de la Marea Unire: Consiliul Național Român versus Republica Bănățeană

Muzeul de istorie, etnografie și artă al Lugojului a găzduit marți, 23 noiembrie, o interesantă manifestare dedicată Marii Uniri. Anul acesta, aniversăm 103 ani de la acel moment astral al națiunii române.




Deși nu este o cifră rotundă, un jubileu special, important e faptul că evenimentul este ținut în atenția publicului prin manifestări de calitate, patronate de instituția de cultură lugojeană.

Abordând situația Lugojului și Banatului în contextul Marii Uniri, vorbitorii s-au referit la un subiect în general ocolit, din varii motive, și anume existența extrem de scurtă a așa numitei Republici Bănățene, aflată doar două săptămâni (31 octombrie – 15 noiembrie 1918) sub conducerea avocatului Otto Roth.

”Indiferent prin ce vom trece de acum înainte, momentul 1 Decembrie 1918, ziua astrală a românilor, nu poate să nu rămână cea mai importantă zi din istoria noastră. Prin formarea României Mari, teritoriul național s-a dublat, ca suprafață, la fel și ca populație. Din păcate, o treime din Banat a rămas dincolo de graniță, cunoscut ca Banatul sârbesc, dar asta nu scade cu nimic semnificația, ecoul, importanța acelei zile mărețe. Am publicat în 2019 o carte de mari dimensiuni, intitulată Pașaport pentru Unire, unde am adunat toate credenționalele bănățenilor partici­panți la Adunarea de la Alba Iulia, unde am scris și despre organizarea extraordinară și mobilizarea românilor la acel eveniment”, a spus prof. dr. Dumitru Tomoni, pre­șe­din­tele Societății de Științe Istorice, filiala Lugoj.

Muzeograful dr. Oliviu Gaidoș a vorbit despre contextul istoric foarte dificil în care s-a săvârșit actul Marii Uniri: ”Era un context foarte dificil, greu de înțeles pentru publicul neavizat. Marele Război (n.r. – Primul Război Mondial) a fost evenimentul care a zguduit societatea europeană din temelii, ducând la o ruptură inevitabilă față de vechea ordine politică, o schimbare care a costat toate popoarele angrenate în conflict imense pierderi materiale și umane, circa 20 de milioane de victime.

Evoluțiile de pe frontul de Vest din anul 1918 au creat o conjunctură politică favorabilă emancipării popoarelor din Europa centrală. Disoluția Monarhiei Austro-Ungare a dus la apariția unor noi state naționale și, în acest context, și românii din Basarabia, Banat, Transilvania și-au exprimat dorința lor de a se uni cu Regatul României. La acest moment istoric, reprezentanții de marcă ai Partidului Național Român (PNR) din Ungaria, în baza principiului autodeterminării, anunțat de președintele american Woodrow Wilson, au elaborat Declaraţia de independenţă faţă de Ungaria a poporului român din Transilvania, Banat şi părţile ungare.

Pe baza acestui document, citit în plenul Parlamentului Maghiar de către deputatul Alexandru Vaida Voievod, pe 18 octombrie 1918, națiunea română și-a făcut publică dorința de a-și hotărî singură soarta și de a se uni cu patria mamă, adică Regatul României”. Totuși, pentru a menține controlul asupra Banatului istoric, revendicat în egală măsură de Regatul României și de Serbia, guvernul maghiar al lui Karoly Mihaly, constituit la 31 octombrie 1918, a recurs la o diversiune.

”Este vorba de acel interesant episod al Republicii Bănățene, care s-a mediatizat în oarecare măsură pe internet, au apărut și câteva articole interesante pe această temă, ale unui istoric reșițean. Socialiștii l-au avut pe reprezentantul lor, avocatul timișorean Otto Roth (membru în conducerea Partidului Social-Democrat din Ungaria), în fruntea Republicii Bănă­țene. Această republică era de fapt o piedică în fața unirii Banatului cu România. În paralel, cu concursul Partidului socialist democrat – secția românească din Ungaria și a Partidului național român, tot la 31 octombrie 1918 (exact data la care, în con­di­ții­le destrămării Austro-Ungariei, Otto Roth a proclamat la Timișoara Republica bănățeană), s-a constituit la Budapesta Consiliul Național Român Central. Acest CNRC este foarte important, pentru că el a îndeplinit, de fapt a coordonat toate actele și fazele premergătoare Unirii de la Alba Iulia. CNRC reprezenta interesele celor 3 milioane de români din Ungaria”.

Populația Republicii Bănățene era de 1.582.133, dintre care 592.049 români (37,42%), 387.545 germani (24,50%), 284.329 sârbi (17,97%), 242.152 unguri (15,31%), precum și comunități de slovaci, carașoveni și ruteni. La Lugoj, PNR a avut personalități de prim rang: Valeriu Braniște, George Dobrin, Gheorghe Popovici, Virgil Simonescu etc. Azi, rar se mai găsesc în politică oa­meni de așa valoare.

”În di­mi­nea­ța zilei de 3 noiembrie 1918, aceste personalități au convocat o adunare la Grădina Concordia, unde au asistat intelectuali și meseriași din Lugoj, dar și țărani din împrejurimi. În cadrul acestei întâlniri, prezidată de Episcopul Greco Catolic Valeriu Traian Frențiu, s-a decis formarea unei secții a CNR pe plan local și, prin aceasta, s-au pus în practică toate operațiunile de la centrul reprezentat de CNR-ul de la Arad. În toate județele populate de români din fosta Austro Ungaria, în speță Regatul Ungariei, s-au organizat deplasările la Alba Iulia. Pe fondul refuzului guvernului maghiar de a satisface revendicările românilor, CNR Central a demarat un proces democratic de consultare a națiunii cu privire la chestiunea unirii Transilvaniei și Banatului cu România. Populația românească este îndemnată să-și aleagă în fiecare circumscripție electorală câte cinci deputați care să-i reprezinte la Marea Adunare de la Alba iulia, programată pe data veche de 18 noiembrie, dată nouă 1 Decembrie 1918. Lugojenii se aflau sub presiunea armatei sârbe, care a intrat în Lugoj la 14 noiembrie 1918. Ei s-au mobilizat în jurul omului politic Valeriu Braniște. La Lugoj, Braniște va coagula toți factorii, mai ales personalitățile locale și tot el va coordona această deplasare la Alba Iulia. Importanța și contribuția la actul Marii Uniri, cu care se laudă astăzi Lugojul, i se datorează lui Braniște”. În baza unor recomandări, deputații cercului Lugojului au fost în număr de cinci: Adam Groza, preot din Coșteiul Mare, Ioan Jurca, învățător de la Păru, Gheorghe Rusalin, econom din Lugoj, Iosif Hazi Barbu, comerciant și Porfir Opri­șo­reanu, meșteșugar. Dar, alături de ei, a fost delegația mare a celor din Lugoj. ”Delegația mare a lugojenilor a plecat cu trei trenuri spre Alba Iulia, în zilele de 27, 28 și 30 noiembrie 1918 și a cuprins re­prezentanți de seamă ai intelec­tua­lității locale, meșteșugari, țărani și preoți. Erau acolo episcopul greco-catolic Traian Frențiu, protopopul ortodox George Popovici, istoricul Ioan Boroș, pictorul academic Virgil Simonescu, Ersilia Petrovici și Valeria Pintea din partea Societății de binefacere a doamnelor române, Pera Pastila, președinte al Cor­po­ra­ției Meseriașilor etc. Era, bi­ne­în­țeles, și avocatul Caius Brediceanu, ales notar al Marii Adunări Na­ționale. Din păcate, Valeriu Braniște nu a mai ajuns la Alba Iulia, fiind bolnav. El a sponorizat deplasarea cu suma de 4.500 de coroane. Pen­tru această sumă, care a acoperit biletele celor care au plecat, Braniște a făcut un împrumt de la Banca Poporului pentru a o plăti această sumă la căile ferate austro-ungare”, arată Gaidoș.

În timp ce se desfășura Marea Adunare Națională de la Alba Iulia în cadrul căreia cei 1228 de deputați au votat Rezoluția de unire a românilor bănățeni și transilvăneni cu România, lugojenii rămași acasă, pentru că nu au primit bilet de trecere, au imprimat zilei de 18 noiembrie / 1 Decembrie o so­lemnitate aparte. Aflăm detalii in­teresante:

”În timp ce la Alba Iu­lia se semna actul unirii, concomitent la Lugoj mai multe instituții și imobile particulare au fost împodobite cu tricolorul românesc, steagurile fiind confecționate de maestrul vopsitor Alexandru Lupea. Deși eram sub ocupație, (armata sârbă care reușise să ajungă la Lugoj înaintea celei franceze, se considera cuceritoare), românii au ieșit pe străzi în haine de sărbătoare, purtând cocarde în culorile naționale. Au fost cântate cântece românești și a fost bătută toaca”.

Dar, din păcate, deznodământul, soarta Banatului va fi mult mai târziu decisă. Prin Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, această regiune istorică avea să fie împărțită între România și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (viitoarea Iugoslavia), prima luând două treimi, iar cea de-a doua țară, o treime din teritoriu.

”Noi, bănățenii, și aici nu mă refer la români în general, ci la Banat în particular, deci noi bănățenii, putem fi considerați perdanții acestei împărțiri. Cu toate protestele românilor, la Adunarea Națională, cu peste 70.000 de persoane, din luna iunie 1919, Banatul a fost secționat. După retragerea trupelor franceze, în concordanță cu Consiliul inter-aliat, trupele române și-au făcut intrarea triumfală în Lugoj, la 22 iulie 1919”.