1 Mai de pe vremuri – „Carnavalul de la Rio” în stil comunist

În fiecare an, de 1 Mai, oamenii muncii de dinainte de 1989 aveau două zile libere, care erau numite, cu dublu sens (putea fi citit şi ca o sudalmă), „Paştele comuniştilor”. Desigur, în cele două zile libere cineva trebuia să rămână de veghe În fiecare an, de 1 Mai, oamenii muncii de dinainte de 1989 aveau două zile libere, care erau numite, cu dublu sens (putea fi citit şi ca o sudalmă), „Paştele comuniştilor”. Desigur, în cele două zile libere cineva trebuia să rămână de veghe sau la continuitate prin fabrici, iar aici primii la rând erau tinerii sau cei fără pile, care îşi puteau lua adio de la cele două zile libere. Însă nici restul populaţiei Lugojului nu stătea degeaba acasă, ci ieşea să-şi exprime „veselia” pe străzi. De la gară şi până în centrul oraşului, la Casa de Cultură sau lângă Ceasul electric, unde era amenajată o tribună la care şedeau oficialităţile vremii, toată suflarea oraşului – muncitori, intelectuali, sportivi, elevi etc se încolonau şi treceau prin faţa diriguitorilor urbei, care îi salutau cu gesturi măsurate pe cei care-şi exprimau „bucuria” de a trăi şi munci în România socialistă.

Care alegorice cu turnători, tâmplari şi proiectanţi. Un element complet dispărut de 22 de ani sunt carele alegorice – punctul principal de atracţie al paradelor de 1 Mai. Era un adevărat concurs între întreprinderi pentru a avea cel mai expresiv, cel mai frumos, cel mai mare car alegoric. Acestea purtau tot felul de exponate, produse ale întreprinderilor respective. Se prezentau – alegoric, fireşte – secvenţe de muncă din fiecare întreprindere, cu locurile de muncă cele mai reprezentative, cum ar fi turnătoria de metale, confecţionarea de mobilă, proiectanţi aplecaţi la planşeta de desen etc.
„Carele alegorice, de fapt nişte camioane acoperite cu pânză colorată, erau pavoazate fiecare cu emblema întreprinderii respective. Mai erau folosite şi tractoare cu remorci, în funcţie de mijloacele de care dispunea fabrica. În faţa fiecărui car defilau tovarăşii din conducerea întreprinderii, iar apoi urma cortegiul de oameni ai muncii rânduiţi pe secţii, birouri şi servicii, toţi cu zâmbete trase la indigo şi fluturând steguleţe de hârtie. Oficialităţile se asigurau ca, pe tot traseul de la gară la tribuna din centru, trotuarele să fie pline ochi de lume, pentru ca atmosfera de sărbătoare să fie mai veridică. Apoi, coloana trecea peste Podul de fier, spre Primărie, unde piaţa era înţesată de lume. Pe tot traseul, Miliţia oprea circulaţia, defilarea începând la ora 9, terminându-se undeva după ora 13”, îşi aminteşte Ioan Valcan, unul din oamenii implicaţi în organizare.

Handbaliştii schimbau pase din mers, iar gimnaştii săreau cu grijă, să nu cadă din camion. Nu numai întreprinderile defilau, ci şi instituţiile, corurile etc. Ansamblul „Lugojana” prezenta din mers suite de dansuri populare, iar apoi venea defilarea sportivilor: handbaliştii (în acei ani activau în Divizia B şi chiar A) schimbau între ei ceva pase, în timp ce, pe margini, câţiva tineri întindeau nişte panglici albe, ca delimitare a „terenului de joc”. Interesant este că şi gimanştii prezentau exerciţii la calul de sărituri sau pe saltele puse în carele alegorice, având grijă desigur ca tumbele să nu fie prea lungi şi să se trezească pe caldarâm. Pe parcurs, existau opriri în anumite locuri, unde erau regizate meciuri de handbal sau fotbal. Evident, toţi aceştia, plus cântăreţii, “prestau” şi în faţa tribunei oficiale. Nici şcolile n-aveau odihnă de 1 Mai. Elevii şi cadrele didactice se adunau cu steaguri şi pancarte pe străzi, apoi se reuneau la oră fixă şi porneau spre centru. E drept, la defilare aveau loc mai în spate, urmaţi de masa de cetăţeni neorganizaţi, dar la fel de entuziaşti. Adevărul este că entuziasmul nu era întru totul trucat, pentru că urma petrecerea cu mici şi bere (două produse de „lux” ale epocii) de lângă piaţă, la Plopii Mici. „Pe scena de ciment amenajată acolo, printre recitări şi momente folclorice, se mai cânta şi muzică folk. Eram prezenţi toţi cei de la Cenaclul Alter Ego, condus de George Anghelescu: eu, ca tânăr student, Lianora Sârbu, Mircea Sârbu, Doru Belu, Corina Ignea şi mulţi alţii. Organizatori erau cei de la teatru şi de la Casa de Cultură” – îşi aminteşte cantautorul Vasile Gondoci.
Până seara târziu, acolo se prezentau programe artistice de către ansambluri din Lugoj şi comunele învecinate, iar întreg malul şi plaja erau pline de standurile întreprinderilor comerciale, care vindeau „bunuri alimentare” – mici, bere, grătare, cremvurşti. De 1 Mai, toate magazinele erau închise, dar restaurantele şi grădinile de vară aveau program prelungit.

Premii în bani şi poze la panou pentru „fruntaşii întrecerii socialiste”. Un aspect uitat este faptul că Ziua Muncii coincidea cu încheierea exerciţiului financiar pe anul precedent. „Se declarau întreprinderile fruntaşe în întrecerea socialistă – pe Ministere şi Direcţii, iar muncitorii evidenţiaţi erau fotografiaţi şi expuşi pe un panou aflat pe malul Timişului, lângă Casa de Cultură a Sindicatelor. Cu această ocazie, fiecare întreprindere îşi premia angajaţii, iar sumele erau substanţiale, pentru că deja la finele trimestrului I se cunoştea bilanţul pe anul precedent. În plus, cine era cinci ani la rând fruntaş în întrecerea socialistă, primea medalia muncii sau titlul de Erou al muncii socialiste. ªi oraşele erau premiate. Lugojul a ieşit de două ori fruntaş în anii 70-80, alegându-se cu fonduri guvernamentale suplimentare pentru diverse obiective”, spune Ioan Valcan. Până prin 1983-84, fruntaşii în întrecerea socialistă beneficiau de excursii de două-trei zile cu autocarul prin ţară – la Bucureşti, Cluj, Braşov, Sibiu, Hunedoara etc. Totul era gratuit, desigur. În ultimii ani ai lui Ceauşescu, sărbătoarea de 1 Mai a devenit tot mai săracă, iar recompensele s-au rărit. Acum, ele sunt uitate de tot.