Ultima oră

Un Oscar seren, stenic şi nonagenar! A doua oară e cu noroc

MondialDupă simpatic-monumentala gafă de anul trecut când echipa de la la „La La Land” a fost victorioasă preţ de 30 de secunde pe scena de la Dolby Theater la categoria „Cel mai bun film”, organizatorii făcând haz de necaz şi repetând superstiţiile, au repetat „figura”: convocându-i la comperaj tot pe Jimmy Kimmel şi la înmânat plicurile şi trofeul suprem, tot pe echipa ghinionistă Faye Dunaway şi Warren Beaty.

Se pare că mişcarea a ţinut, nu complet însă, un membru al delegaţiei trupei învingătoare vorbind în van, cu microfonul tăiat.

Cei de la tehnic, în efuziunea generală a unei gale de patru ore, s-au grăbit să o încheie cu succesiunea de generice pregătite din timp. La 90 de ani, unchiul Oscar se ţine bine, iar Academia face şi ea eforturi în acest sens.

Şi totuşi, această glamouroasă gală aniversară ne+a părut drept excesiv de cuminte, banalpă, plicticoasă pe alocuri.

Dacă nu intervenea subiectul la modă al momentului, precum campania Me Too şi sarcasmul la adresa mogulilor concupiscenţi, care au dominat vreme de decenii lumea filmului, făcând legea la Hollywood, robiţi patimilor şi propiului desfrâu., ei bine, nu am mai fi avut ce să auzim pe scenă. 2017 a fost anul defulărilor anti Trump cu un an în urmă se deplâmgea nereprezentarea minorităţilor afro-americane şi hipanice în filmele main stream, iar în 2018 am asistat la un excelent discurs pro feminist şi anti excluziune al laureatei frances Mc Dormand şi la duioşia evocării mamei sale de către Gary Oldman, o doamnă în curând centenară, ferictă de a-şi vedea fiul distins cu râvnita statuetă pentru magistrala întruchipare a unui personaj fabulos: sir Winston Churchill.

Un cineast ca James Iwry merita cu siguranţă un Oscar pentru scenariu adaptat, în timp ce o producţie fantasy bizară şi tulburătoare şi-a adjudecat dintr-o mulţime de nominalizări cele mai valoroase distincţii: pentru cea mai bună regie şi cel mai bun film.

Amfitrionul Jimmy Kimmel părea din start puţin obosit, desfăşurându-se cumva blazat şi linear, în pofida unor vorbe de duh bine plasate. Dar temperamentele evident diferă, dacă ar fi să ne gândim la alţi prezentatori din trecut precum Billy Cristal, Chris Rock, Whoopy Goldberg sau Elen de Generes. Cu surprindere am aflat că Oscarul face şi plasare de produse, deţinătorul recordului de cel mai scurt discurs festiv obţinând  ca premiu un sky jet de culoare verde metalizat, impresionant ca dimensiuni şi prezentat de actriţa Hellen Mirren.

Până când România va obţine Oscarul pentru cel mai bun film străin, să savurăm noua victorie de la Berlin, un Urs de Aur pentru o peliculă controversată, cu actori neprofesionişti, despre avatarurile iubirii indiferent de tarele fizice, decalaje mentale şi handicapuri de ordin psihic.

Deocamdată, pentru cineaştii români Europa este teritoriul lor predilect iar recunoaşterile festivaliere nu s+au lăsatz aşteptate. Mai dezamăgitoare este receptarea de către publicul autohton a acestor reuşite, prezenţa în sălile de proiecţie lăsând enorm de dorit. Această dihotomie pernicioasă film de fetival – film de public continuă să ne bântuie în mod supărător şi este meritul lui Nae Caranfil care continuă să viseze şi să realizeze filme din preaplinul emoţiei sale şi ale unui cinema făcut să dăruiască poveşti, întâmplări, reuniuni miraculoase. Dacă Destinul i-ar fi îngăduit, tot aceeaşi direcţie ar fi luat-o şi regretatul Cristian Nemescu.

Profesia de artist liric este, fără tăgadă, teribil de ingrată. Posesorii celui mai scump şi delicat instrument, vocea, pot avea şansa unei cariere lungi, respectabile, de ţinută şi notorietate.

Dar aceaştia sunt puţini, în prezent într-o lume în perpetuă agitaţie gloria ţine puţin şi este dependentă de o combinaţie de factori aleatorii (impresari, directori muzicali, dirijori, regizori, profesori de canto sau chiar corepetitori). Presiunea zilnică este imensă, din urmă vin parcă topt mai mulţi solişti  mai tineri, mai frumoşi, mai convingători, şi uneori mai dispuşi să rişte mai mult. Există cazuri de opriri bruşte în carieră ori de diminuare severă a opţiunilor scenice din pricina unor indispoziţii vocale mai mari sau mai mici.

După anumite intervenţii, glasul nu mai revine uneori la strălucirea iniţială, chiar şi la vocile mai tinere. Iată de ce trebuie admiorat un muzician ca Jose Cura, un tenor spinto formidabil care s-a orientat către dirijat dar şi regie şi scenografie de operă continuând să rămână în acest univers, dar funcţionând pe alte paliere. Cea mai la îndemână opţiune pentru cântăreţii retraşi este pedagogia vocală, dar nu toţi au acest har. În analogie cu sportul, între gimnaştii geniali şi antrenorii excepţionali nu funcţionează o perfectă surapunere.

Folosește Facebook pentru a scrie un comentariu

Scrie un comentariu

Vă rugăm să scrieţi comentarii în legătură cu subiectul articolului. Folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului, jigniri sau injurii aduse celorlalţi cititori care au scris comentarii duc la ştergerea comentariului sau chiar la blocarea IP-ului folosit. Redeşteptarea nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea acestora revine integral autorului. Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată.


Vă rugăm să scrieţi comentarii în legătură cu subiectul articolului. Folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului, jigniri sau injurii aduse celorlalţi cititori care au scris comentarii duc la ştergerea comentariului sau chiar la blocarea IP-ului folosit. Redeşteptarea nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea acestora revine integral autorului. Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată.

*


CLOSE
CLOSE