Ultima oră

“Ucigaşii tăcuți” ai Lugojului: ciuma, holera, difteria şi variola

Lugojul a fost un oraş în general apărat de Providenţă şi ferit de mari necazuri.

În istorie, cele mai mari catastrofe au fost tragica bătălie de la Lugoj, din 25 septembrie 1695, în care turcii au biruit armata imperială (alături de care luptau şi circa 700 de lugojeni) iar dintre catastrofele naturale, amintim inundaţiile din anii 1912, 1970 şi 1975.

Boli mortale şi focare de infecţie

Cu toate acestea, istoricii nu iau în considerare ucigaşii tă­cuţi care au decimat po­pu­laţia lugojeană timp de secole. Este vorba despre epidemiile de ciumă, holeră, difterie sau variolă. Dar, vorba aceea, “tot răul spre bine”. Cu tot tragis­mul lor, epidemiile au adus şi lucruri bune pentru oraş. Este vorba de organizarea sis­temului sanitar, grija pentru igienă, introducerea cana­li­ză­rii şi alimentarea urbei cu apă curată, potabilă, dar şi a­pa­riţia primelor spitale înca­drate, la început, de medici mi­litari.

Bolile care au făcut ravagii în epocă au determinat autorităţile lugojene să mute cimitirele spre marginea oraşului, pentru eliminarea focarelor de infecţie. Pe teritoriul oraşului au fost descoperite, de altfel, gropi în care morţii erau acoperiţi cu var, măsură de protecţie care indică decesul în urma ciumei.

Despre aceste lucruri ne po­ves­tesc doi reputaţi medici lu­gojeni într-o broşură apărută cu prilejul centenarului Spitalului municipal “Dr. Teodor Andrei”. Cartea, intitulată “Un centenar de sănătate la spi­talul Lugoj” a apărut în 2011, sub semnătura me­di­ci­lor Mircea Şerpe şi Dan Traian Demeter.

Cartea fiind dedicată strict evenimentului, tirajul nu a fost prea mare, dar informaţiile cuprinse sunt deosebit de interesante.

Lugojul a fost lovit de trei epidemii de ciumă

Problemele pentru Banat au început mai ales cu coloni­zarea din 1718, când aici au venit oameni din toate col­ţurile Imperiului, din Alsacia, Lorena, Luxemburg, Tirol şi Germania de Sud. Aceşti oameni veniţi din toate colţurile Europei soseau într-o zonă mlăştinoasă, cu boli necunoscute.

Aflăm asftel că Lugojul a fost lovit de trei epidemii de holeră. Prima a avut loc în 1831, când holerei i s-a ală­tu­rat şi variola. A doua epide­mie a fost mult mai gravă. Molima care s-a răspîndit rapid în anul 1836 a reclamat construirea de urgenţă a unui nou spital, pe strada Bucegi, în clădirea în care a funcţionat până de curând Şcoala de Ar­te, aflată şi la această oră în aşteptarea restaurărilor promi­se. Epidemia de holeră a sece­rat peste 160 de vieţi, o cifră mare, având în vedere că pe acea vreme Lugojul avea 10.500 de locuitori. A treia e­pidemie de holeră a lovit o­raşul în anul 1873.

Primul spital al Lugojului, reparat în ideea suprimării bolilor venerice

Interesantă este povestea primului spital al Lugojului, ri­dicat, după Demeter şi Şerpe, pe malul stîng al Ti­mi­şului, la 1749. Deşi Banatul, cu zonele sale mlăş­ti­noa­se, era un permanent focar de ciumă, holeră şi variolă, bo­lile cele mai crunte ale e­po­cii, încă din Evul Mediu, făceau ravagii şi aşa numitele “boale lumeşti”. Repararea a­cestui prim spital a fost or­donată la 1783 tocmai în i­deea suprimării bolilor veneri­ce, ceea ce arată amploarea şi gravitatea problemei.

Mai târziu, războaiele cu turcii de la 1787-1788 au făcut ca şi a­cest spital să fie neîncăpător. Autorii amintesc că la Lugoj s-a înfiinţat un spital de campanie, vizitat la 5 aprilie 1788 de însuşi Împăratul Iosif al II-lea.

Hans Christian Andersen în carantina de la Orşova

O extraordinară descriere a pe­rioadei epidemiilor care bântuiau imperiul este măr­tu­ria lăsată de nimeni altul de­cât marele scriitor danez Hans Christian Andersen. Călător pasionat, acesta a do­rit să cunoască mai îndea­proape misterele Orientului şi, între anii 1840 – 1841, a în­treprins o călătorie în imperiul Otoman, pe ruta Danemarca – Germania – Italia – Gr­e­cia – Turcia. La întoar­ce­rea din călătorie, nava sa rămâne în carantină obligatorie în portul Orşova, punctul de vamă care separa Imperiul Otoman de cel Habsburgic.

Pentru a nu fi aduse molime periculoase care în trecut au decimat populaţia Europei, autorităţile de la Viena au im­pus strictă carantină tuturor celor care veneau dinspre Tur­cia spre Europa. Carantina lui Andersen a durat zece zile, în care toată marfa, până şi corespondenţa a fost dezinfectată prin mijloacele vremii, cu fum. Staţiile de carantină funcţionau şi în cazul persoanelor şi animalelor care circulau prin im­periu. Chiar şi cores­po­n­den­ţa era aşezată pe un fel de grătar şi afumată cu fum de pucioasă, la finalul o­pe­raţiunii aplicându-se ştampila “Curăţat”.

Timpul de şedere la Or­şo­va a fost folosit de celebrul scriitor şi autor de basme da­nez pentru a lua notiţe, pentru a-şi găsi inspiraţia şi mai ales pentru a face schiţe cu costumele localnicilor, de la ele­gan­tele ţinute imperiale citadine “ca la Viena”, la frumoa­sele costume româneşti şi la hainele orientale purtate de turci. Impresionat de fru­mu­se­ţea şi vioiciunea ro­mân­celor, scrie aici “Femeia Va­la­hă” pe care o publică mai apoi în cartea ”Bazarul unui poet”. Acestui episod fascinant, dar mai puţin cunoscut al istoriei bănăţene, regretatul corespondent al Redeşteptării la Orşova profesorul Constantin Juan Petroi (care coor­do­na pagina “Golf” a Or­şo­vei) i-a dedicat lucrarea “Andersen în Banatul de Sud”, apărută la Editura Miron din Timişoara, în anul 1999.

42 de zile de carantină. Cine evada, era împuşcat

O descriere excelentă a unui asemenea post de carantină, care a funcţionat în comuna că­răşeană Mehadia, o face is­toricul militar Liviu Groza.

La postul de carantină, că­lă­to­rii erau obligaţi să stea peri­oade mai lungi sau mai scurte, în funcţie de starea sănătăţii populaţiei din zonă. Erau trei grade de carantină: perioada liniştită sau normală, de 21 de zile; perioada suspectă – 28 de zile, care se aplica a­tunci când autorităţile habsburgice primeau ştiri incerte asupra situaţiei sanitare din ţara vecină; în fine, perioada periculoasă, de 42 de zile, în cazul în care ştirile despre epidemii erau confirmate.

Şederea în carantină nu era chiar un “sejur” turistic. Pentru perioadele “suspectă” şi “periculoasă”, paza era dublă, respectiv triplă, iar evadarea era pedepsită fără milă. În 1834, nerespectrea regulilor de trecere şi a perioadei de carantină erau astfel tratate: “cel care calcă dis­po­ziţiile de carantină să fie aspru pe­depsit după legile existente, iar dacă restricţia de ciumă a fost deja con­sti­tui­tă, să fie îm­puşcat dacă nu se supune so­maţiilor”.

Folosește Facebook pentru a scrie un comentariu

Scrie un comentariu

Vă rugăm să scrieţi comentarii în legătură cu subiectul articolului. Folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului, jigniri sau injurii aduse celorlalţi cititori care au scris comentarii duc la ştergerea comentariului sau chiar la blocarea IP-ului folosit. Redeşteptarea nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea acestora revine integral autorului. Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată.


Vă rugăm să scrieţi comentarii în legătură cu subiectul articolului. Folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului, jigniri sau injurii aduse celorlalţi cititori care au scris comentarii duc la ştergerea comentariului sau chiar la blocarea IP-ului folosit. Redeşteptarea nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea acestora revine integral autorului. Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată.

*