Ultima oră

Tandreţea aşteptării! Gânduri pentru Mama

Astăzi mama împlineşte 87 de ani. De când am început să scriu cu pasiune şi totală implicare această cronică, la sugestia şi încurajările publicistului Ilie Chelariu (alături de alte nenumărate recenzii şi comentarii muzicale, teratrale sau de film, risipite prin felurite reviste), doi oameni au fost principalii ascultători de la prima lectură, bunicul şi mama.

Din 1995 doar mama a preluat ştafeta, şi asemenea unui ritual de sâmbătă, îi citeam cu aviditate rândurile, îi ceream părerea şi uneori zăboveam pentru o finisare cât mai precisă. Preţ de 1300 de cronici, am panoramat aşa cum m-am priceput istoria televiziunii de după 1990, cu atâtea prefaceri şi provocări. Nu pot să uit teleeditorialele lui Paul Everac de la final de săptămână, când dăscălea naţia română asupra punctelor de vedere „judicioase”. Sau incitantul Twin Peaks, excepţionala primaă serie, o revoluţie a thrillerului clasic, sub semnul unui magician bizar ca David Lynch.

Ce tristă este reluarea din prezent, cu eroii uzaţi de vreme şi scenariştii chinuiţi de lipsă de inspiraţie. A fost un veritabil deliciu conversaţional să analizeze în detaliu fiecare episod şi să ne exprimăm pe două voci dezolarea după ultimul episod, total abscons, cu ambiţii de enigme cvasi-metafizice.

Nu pot să uit strigătul de bucurie al mamei când, la o ediţie fenomenală a „Cerbului de Aur”, chinezul Sha Ba Lian a luat trofeul. A cântat „Cerul” (din repertoriul Pro Consul) şi o melodie proprie, cu reflexe meridionale supercantabilă şi cu o charismă devastatoare. Am rmărit cu încântare Galele UNITER, mama rememorând spectacolele văzute live cu actori din generaţia sa. Premiile APTR sau Oscarurile erau bifate conştiincios şi analiyate post factum cu emoţie şi savoare.

Pe amândoi ne uneau emoţii dărâmătoare la meciurile de tenis. Căliţi în bătăliile unor Năstase sau Ţiriac în anii 70, ne dovedeam la fel de vulnerabili şi topiţi de spaimă la fiecare minge de ghem a Simonei Halep, astfel că am ajuns să-i privim meciurile numai în reluare şi numai după ce ştiam că a câştigat. Fabuloasa victorie din Singapore, când a năucit-o pe Serena Willliams, a devenit „şlagărul sportiv” al familiei.

În privinţa filmelor, am un regret neconsolabil că nu i-am putut îndeplini un vis, acela de a revedea un film din anii tinereţii (produs la Cinecitta, în regia lui Max Neufeld), cu Alida Valli şi Amedeo Nazzari, actorii ei favoriţi. Am abordat Cinemateca Română, care nu îl are în arhive, i-am implorat pe toţi prietenii din SUA, Franţa şi Canada, Germania, Italia şi Elveţia să-l caute în magazine, sub formă de DVD. A fot imposibil. Am scris peste tot, am fost dezamăgit, dar încă mai sper să găsesc această superbă, ingenuă comedie romantică, intitulată „Assenze injusstificate”, adică „Absenţe nemotivate”.

Când mă gândesc la muzică, îmi vin în minte serile de la Mamaia, dinainte şi după 1989, dar mai ales Eurovisionul, eu completam carnete, făceam clasamente şi pronosticuri, mama se consuma teribil când România nu se plasa în primele zece locuri. La gimnastică feminină, lăcrimam când le vedeam pe fetele noastre pe podium.

Ne egalam cu profesioniştii Eugeniei Vodă, dar mai ales ne încântau prezenţele TV ale unor vorbitori inspiraţi şi sirituali, de la Alexandru Paleologu, la Neagu Djuvara. Revedeam, pentru a câta oară, „hiturile” Teatrului Naţional de Televiyiune şi ne „indignam” inutil la ghilotina pauzelor publicitare în timpul filmelor care ne captivau.

Am trăit cu frenezie vârstele televiziunii alături de mama, din anii 70, pentru ca mai târziu să am ocazia nesperată să pot scrie articole de opinie, unele mai izbutite, altele mai puţin, unele entuziaste, generate de un eveniment artistic răsunător.

Când realizam emisiuni de profil la radioul sau televiziunea Europa Nova, ştiam că am cel puţin un ascultător şi telespectator. Şi azi mă mai întrreb ce s-a ales cu acea casetă S-VHS conţinând cel mai izbutit interviu al meu, luat magistrului George Pruteanu?

Astăzi, mama împlineşte 87 de ani. Dar ccum timpul nu a mai avut răbdare, din 2015 recitesc solitar în gând toate telecronicile mele, ca şi cum mama şi+ar face prezenţa, delicată ca aburul imaterial al unui spirit care mă mângâie pe creştet.

Citând-o din memorie pe învăţătoarea sa, eseistul Andrei Vieru spunea că „dragostea nu e atunci când te simţi fericit în prezenţa făpturii iubite, ci când, în absenţa ei, simţi o mare durere”. Eu îndrăznesc să o numesc cu umilinţă – tandreţea în aşteptare a amintirilor.

Folosește Facebook pentru a scrie un comentariu

Scrie un comentariu

Vă rugăm să scrieţi comentarii în legătură cu subiectul articolului. Folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului, jigniri sau injurii aduse celorlalţi cititori care au scris comentarii duc la ştergerea comentariului sau chiar la blocarea IP-ului folosit. Redeşteptarea nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea acestora revine integral autorului. Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată.


Vă rugăm să scrieţi comentarii în legătură cu subiectul articolului. Folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului, jigniri sau injurii aduse celorlalţi cititori care au scris comentarii duc la ştergerea comentariului sau chiar la blocarea IP-ului folosit. Redeşteptarea nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea acestora revine integral autorului. Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată.

*


Optimization WordPress Plugins & Solutions by W3 EDGE