"> Principii transilvani – recompense pentru clientela politică din Lugoj | Redesteptarea

Principii transilvani – recompense pentru clientela politică din Lugoj

 Principii transilvani – recompense pentru clientela politică din Lugoj

Manuscrisul canonicului Ioan Boroş, intitulat ”Repertoriul istoric despre oraşul Lugoj şi Districtul, respectiv vechiul Judeţ al Caraşului din anul 1332 – 1850” este o nesecată sursă de informaţie proaspătă şi inedită despre adevărata istorie a Lugojului.

Această remarcabilă scriere, care nu aparţine unui istoric de profesie, ci unui cleric greco-catolic, poate constitui, la un moment dat, esenţa unui necesar manual de istorie locală, din care tinerele generaţii să înveţe istoria netrucată a Lugojului şi poate că aşa cei din ziua de azi nu vor mai privi depreciativ urbea natală, numită foarte nedrept, de unii, ”sat cu blocuri”.

Mângâierea milostivă pe capul celor supuşi

Imediat, oamenii care s-au pus bine cu stăpânirea au simţit mângâierea binevoi­toa­re a principelului pe creş­tetul capului. Astfel era răs­plătită clientela politică în acele vremuri. Boroş dă câteva ca­zuri concrete.
Astfel, la 1580, principele tran­silvan Cristofor Batori declară liberă de orişice impozit o casă şi o vilă în Lugoj pentru Ştefan Gyorcza (numit şi Hârcea sau Herceg). Prin­ci­pele lăuda ”în mod deosebit ştiinţa şi zelul pastoral al lui Hârcea, acesta fiind preot şi propagandist al calvinismului printre români”. Aşadar, casă şi vilă scutite de impozit, ca dar de la stăpânire pentru me­rite… propagandistice! Oare de câte ori în cursul istoriei am mai întâlnit aşa ceva?!
Intersant este că mereu apar şi nume ale lugojenilor din acele epoci: vecinii zelosu­lui preot sunt menţionaţi Geor­ge Luca, văduva lui Petru Do­bromir, Ladislau Dobromir şi Mihai Opincaşi. În acel an, Lugojul era descris ca oraş ”cu mulţi nobili, cari a­veau cnezi proprii”.

”Palia de la Orăştie” şi rădăcinile ei lugojene

Dar aceşti calvinizatori, care erau la ordinea zilei, au reuşit contribuţii de mare în­sem­nă­ta­te la cultura română. La 1582, ”predicatorul român cal­vin Moise Peştişel, îm­preună cu Mihai Tordaşi, adus cu Ştefan Hârcea ca predicator de la Caransebeş, cu Archirie Protopopul din Varmegea (judeţul Hunedoara) şi cu Efrem Zacan, dascăl de Dăs­că­lie din Caransebeş, au tradus din originalele slavone, gre­ceşti şi evreieşti Cărţile lui Moise (Testamentul Vechi) şi sub numirea de Palia s-a ti­părit la Orăştie”.
Palia, care conţine primele două cărţi ale Vechiului Testament (Geneza şi Exodul), a fost tipărită în iulie 1582, la Orăştie, într-un volum de 162 de pagini. A rămas în istorie ca prima traducere românească parţială a Vechiu­lui Testament.
Aşadar, sub influenţa Bi­se­ricii Reformate, doi caran­sebeşeni, un protopop al comitatului Hunedoara şi un lugojean (Moise Peştişel) au lăsat moştenire posterităţii Palia de la Orăştie, considerată de istorici un ”monument al limbii române”.

Procesele vremii se numeau ”acte de contrazicere”

Şi atunci ca şi acum, lugojenii nu duceau lipsă de procese, numite ”acte de contrazicere”, pricina fiind de cele mai multe ori pământul. Dincolo de pricinile de mult ”prescrise”, rămân ca mărturie numele de familie ale lugojenilor de acum cinci secole. La 1582, un anume Luca Martin, alături de Ioan Deeşi şi familiile Ostrovoi şi Toma, protestează ca directorul bunurilor erariale să fie introdus în posesiunea parţială a satului Hezeriş, aparţinător Lugojului.

”Familiile pomenite şi azi sunt în Lugoj ca locuitori români” – notează cronicarul. Un anume Marcu Raţ, cu titlul de nobil, îşi vinde în 1582 casa de pe strada Sebeşului – Caran­se­be­şului de astăzi. Ladislau I­lie şi Mihai Şargu s-au arătat interesaţi de tranzacţie. La 1589, principele Sigismund Batori îl înnobilează pe un anume Martin Olaz, iar Boroş scrie: ”poate că de la familia acestuia, o parte din hotarul Lugojului se numeşte Olaz”.

Tot atunci, Ştefan Batori ”nobilitează” pre diacul Grigo­re Varadi.

”Sub denumirea de diac se poate înţelege cantor ori aşa numitul legatus calvinesc”, ne lămureşte Boroş. Desigur, respectivul Varadi primeşte niscai proprietăţi, iar în cronică sunt notaţi nu numai vecnii, ci şi nume de vechi străzi lugojene: Joseni (strada de jos) şi Suseni (strada de sus, ”sau strada din care Magyar utca, Mă­ge­ruţa cum îi spuneau ro­mânii, se începe spre Tapia”).

Turcii retraşi prin apa Timişului, luaţi pizonieri şi decapitaţi

Dar, aşa cum spuneam, atunci când istoria părea că e mai blândă iar lucrurile se aşază pe făgaşul firesc al păcii, nenorocirea loveşte ca din senin.
Acum mai bine de 500 de ani, Lugojul, la fel ca întreg Banatul, era un permanent teatru de luptă cu turcii, mânaţi de ambiţia de a ocupa centrul Europei.

Astfel, la 1598, spune cronicarul că ”în Lugoj se zice că este fortăreţe, dară în stare slabă. Comandantul a fost Andrei Barcsai. Paşa turcesc din Timişoara, cu numele Soleiman, cu oaste de 2.800 de oameni, a venit spre Lugoj ca să ocupe cetatea. Comandantul Andrei Barcsai, luând ştire despre intenţia turcilor, a întărit cetatea, prevâzându-o cu ostaşi şi tunuri, iar pe străzile oraşului a pus păzitori pe cei mai viteji ostaşi. Comandantul a dat ordin alimentarului cetăţii cu numele George Gyatmati, a se îngriji ca, atunci când va observa că turcii se apropie de hotarul oraşului, prin sunetul tunului să dea semn”.

Din păcate, indolentul slujbaş ”a omis a observa a­cel mandat”, aşa că lugojenii s-au trezit cu puhoiul de turci la porţile oraşului.
Pătrunşi printr-o margine a urbei, aceştia ”dau foc la case şi omor câţiva oameni”, dar, din fericire, Banul Lugojului a dat dovadă de nervi de oţel şi a răsurnat situaţia şi venind cu miliţia, respinge şi alungă pe turci. Acestora nu numai că ”nu le succede (n.r. – reuşeşte) să intre în oraş”, ci sunt siliţi a se retrage în fugă, cu ”mare necaz”. Pentru că podul peste Timiş fusese distrus de apărători, turcii au sărit în valuri.

”O parte însemnată a ostaşilor turci cad în luptă, alţii cari sunt prinşi fură decapitaţi şi în semn de triumf înşiraţi pe plaisadele cetăţii. În lupta aceasta s-au distins Ioan Capturi, Mihai Vodă şi Francisc Todor”, consem­nează cronicarul.

Vestea victoriei zdrobitoare a lugojenilor se răspândeşte repede. Aşa că, anul următor, în 1599, când tătarii au năvălit, prăduind şi distrugând totul în cale, ei au ocolit cetatea Lugojului, de teamă să nu împărtăşească soarta nefericiţilor turci învinşi de Barcsai.

Cristian Ghinea

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *