O poveste despre sacrificiu şi speranță! Splendida cetate a celor o mie de sori

Încă de când mi-a fost re­co­man­dată pentru prima dată, ”Splendida cetate a celor o mie de sori” mi-a stârnit curiozitatea. A fost mai greu să o găsesc în stoc, însă în momentul când a ajuns la mine, am știut că trebuie să o citesc cât mai repede, căci dacă aș fi început o altă carte în locul ei, aș fi nedreptățit-o pe cea din urmă fiindcă mi-aș fi îndreptat gândurile tot către „Splendida cetate a celor o mie de sori”.

Ce are cartea atât de special încât a devenit cea mai dezirabilă din­tre atâtea cărți care stau cuminți în librărie și așteaptă să le iau acasă? Ei bine, m-a atras în primul rând fap­tul că fundalul pe care se țese po­ves­tea face parte dintr-o lume diferită de a noastră – lumea mu­sul­ma­nă, mai exact povestea începe în Af­gha­nis­tan, o țară greu încercată. Apoi, m-a atras faptul că accentul este pus pe condiția femeii în această țară.

Cartea are două planuri: întâi aflăm povestea lui Mariam, o „harami”, un copil născut din flori, apoi a Lailei, cea care va deveni cea mai importantă persoană pentru Mariam. Cele două vor construi o poveste despre prietenie, una care nu tremură în față sacrificiilor, a loviturilor pe care le primește într-o lume în care jihadul distruge tot ceea ce iubeau.

„Splendida cetate a celor o mie de sori” ascunde și o poveste de iubire, atât de diferită de felul în care se petrec lucrurile în Occident. Laila este îndrăgostită încă din copilărie de Tariq, însă în Afghanistan poveștile de iubire nu sunt atât de simple, nu se clădesc pe un simplu „Te iubesc”. Citind despre cât de puternice sunt aceste femei, despre felul în care încearcă să curețe cu mâinile goale toate nedreptățile care le apar în cale, mă întrebam câte dintre noi, femeile de aici, realizăm ce norocoase suntem să fim libere, să ne plimbăm pur și simplu pe stradă fără interdicții, să purtăm ojă pe unghii sau banala pereche de blugi. Această carte este genul pe care nu o poți lăsa din mână, am întors pagină după pagină până la ore târzii, doar pentru a mai citi încă puțin peste destinul protago­nistelor. Și dacă mie mi se păreau întâmplări care semănau oroare în sufletul meu, faptul că pentru unele femei chiar așa este realitatea de zi cu zi, m-a făcut să mă cutremur.

Știți ce mi s-a părut un lucru deosebit? Faptul că personajele acestei cărți își iubesc cu adevărat țara, Afghanistanul, care le-a fost deopotrivă izvor de suferință, cât și izbăvire. Își iubesc orașul, Kabul, găsind în versurile poetului Saib-e-Tabrizi ”Nici c-ai putea să socotești acele luni ce-i strălucesc pe acoperișuri / Sau miile de sori splendizi ce i se ascund după ziduri”, descrierea perfectă pentru locul în care trăiesc.

Am iubit această carte și am citit-o pe nerăsuflate, păstrându-i apoi un loc aparte printre gânduri. Am simțit nevoia să vorbesc tuturor despre ea, e prea frumoasă, face parte dintre acele cărți pe care nu vrei să le uiți. După ce am închis-o, am avut nevoie de timp. Timp pentru a reflecta la cuvintele care mi-au fust zugrăvite pe pereții minții, cuvinte pe care vreau să le păstrez cât mai mult acolo înainte de a fi acoperite de altele noi.