Ultima oră

Meserii dispărute: de la pontator la taxatoarea din autobuz şi centralistă

Se spune că ”meseria e bră­ţa­ră de aur”, dar, spre deosebire de aurul adevărat, toate activităţile omeneşti sunt şi ele trecătoare. Meserii care la un moment dat erau de mare viitor, precum dac­ti­lo­gra­fă, reparator de televizoare sau de maşini de spălat au dispărut încetul cu încetul. Tehnologia duce înainte lu­mea şi o schimbă, iar ge­ne­ra­ţiile se perindă sub semnul a­vansului ştiinţei.

De la ge­ne­raţia gramofonului, am trecut la cea a radioului, apoi a televizorului, a computerului PC şi acum a telefonului mobil, care, după ce a ”ucis” tel­efonul public cu cartelă, a­du­nă în el toate funcţiile i­ma­ginabile, de la comunicare la distracţie şi multimedia.

Computerul şi componentele eletronice au lăsat fără joburi milioane de oameni de pe planetă, de la muncitori din fabrici la tipografi, afectând şi reorientând industrii întregi. Fabricile auto nu mai pot fi concepute fără munca e­fi­cie­ntă şi lipsită de eroare u­ma­nă a roboţilor industriali. Iar viitorul ne anunţă că în orice domeniu singurul lucru sigur e… schimbarea!
În cele ce urmează, vom încerca să amintim doar câteva dintre meseriile pierdute ale Lugojului, important centru meşteşugăresc antebelic şi interbelic.

Poşta veche: telefonul la cabină şi urletele în receptor

La Lugoj, vocea telefonistei care vorbea ”pe nas” atunci când îţi făcea legătura cu cutare sau cutare persoană importantă, care avea telefon, nu se mai aude de mult. Pe timpul comunismului, comunicarea era mai anevoioasă. Vă mai amintiţi celebrele cabine telefonice instalate la ”poşta veche” din Lugoj, unde se răcnea la telefon, semnalul fiind slab. Mergeai, stăteai la rând, erai chemat cu voce nazală la cabina cu­ta­re, apoi răcneai din ră­runchi: ”alooooo, bunicuuu, ce mai faci, eşti bine ma­ta­le…?” Apoi, cu degetul înfipt în urechea stângă şi urechea dreaptă lipită de receptorul greu, de ebonită, te chinuiai să desluşeşti răspunsul, care venea parcă din celălalt capăt al lumii: ”sunt bine, tai­căăă!…” Astăzi, în era telefo­nu­lui mobil, aşa ceva e de neconceput. A rămas însă un banc de pe vremea lui Ceau­şes­cu, care spunea: ”dacă îl auzi pe unul că urlă la telefon, ăla e sigur român!”.

Doi pe-un telefon. Suni pe unul, răspund doi!

În majoritate femei, operatoarele vechilor centrale telefonice, cu fişe, erau şi ele ex­ponentele unei meserii dispărute. “În 1965 au început lucrările la noul sediu al poştei centrale din oraş, situat pe str. 20 Decembrie 1989. I­naugurarea sediului nou, foarte spaţios şi modern la standardele vremii, s-a făcut în 1968. Tot atunci s-a introdus prima centrală telefonică automată, de tip C.T.A. 7D Typ Rotary. Era o centrală cu 2.000 de numere şi re­pre­zenta un mare pas înainte faţă de vechea centrală cu schimbătoare manuale, care avea maximum 500 de numere”, ne spunea actualul con­silier Ioan Barboni, care cu­noaşte bine această a­pa­ratură.
De la 2.000 de numere în 1968, Lugojul a ajuns la 3.000 la jumătatea anilor ’70, pentru ca la finele anilor ’80 să aibă 5.000 de numere. La Lugoj, numărul limitat de ”ieşiri” a făcut necesară suplimentarea numerelor de telefon prin metoda cuplării. Adică, doi abonaţi diferiţi, cu numere diferite, erau practic pe acelaşi… fir din centrală. Cei doi abonaţi împărţeau nu numai firul, ci şi plata a­bo­namentului! Lugojul a fost printre puţinele oraşe din ţară care au apelat la această me­to­dă de suplimentare a te­lefoniei!

Meseria de dactilografă cerea concentrare, rapiditate şi… gramatică

Spre deosebire de unele din secretarele din zilele noastre, angajate după criterii aberante (până în 25 de ani, aspect fi­zic atrăgător şi… experienţă), dactilografele de pe vremuri trebuiau să performeze la maşinile de scris. Esenţială era nu numai rapiditatea cu­le­gerii textului, ci şi corectitu­dinea acestuia. Dacă la computerul de azi greşelile de tas­tatură (zise ”typo”) se re­pară instantaneu şi fără urme, graţie corectorului automat, pe vremuri, greşelile de dactilografie dintr-o sentinţă judecătorească puteau in­fluen­ţa destine. Corectura se făcea cu o substanţă specială care se lăsa să se întărească pe foaia de hârtie. Lucrul la maşina de scris trebuia să fie rapid şi corect. De aceea, o dactilografă bună era nepreţuită, indiferent de aspectul fizic şi de vârstă, ceea ce este corect şi de bun simţ. De obicei, cele mai bune şi mai atente dactilografe erau promovate ca secretare în şcoli, instituţii publice ori birouri notariale.

Reparator de maşini de scris, alt meşteşug uitat

Astăzi, maşinile de scris sunt doar amintiri. La Lugoj, chiar în centrul oraşului, lângă se­diul Poliţiei, se afla biroul de copiat acte, unde se accep­tau doar documente dactilografiate. Profesionalismul celor trei doamne care lucrau acolo era impresionant. În anii ’90, redacţia ziarului ”Re­deşteptarea” era dominată de zgomotul asurzitor al ma­şi­nilor de scris mecanice, iar omul providenţial era domnul Grosu, şi el deţinător al secretelor unui meşteşug dis­pă­rut: cel de reparator de ma­şini de scris. La un moment dat, era singurul din o­raş care mai stăpânea acest mi­gălos meşteşug. Culmea, a fost şi Ceauşescu bun la ceva: înapoierea tehnologică ne-a făcut să sărim peste ma­şi­nile de scris electrice, mai silenţioase, direct în era computerului!

Taxatoarea din autobuz, victima bancurilor deocheate

Pe autobuzele lugojene, înainte de E-ticketing şi de cititoarele electronice, au fost taxatoarele. Acestea erau nişte doamne care aveau un ”bi­rouaş” în spatele autobuzului şi eliberau acolo biletele de călătorie. Evident, sistemul era bun, pentru că nimeni nu urca fără bilet. Mai apoi, prin anii ’80, când am început să facem economie la tot şi la toate, taxatoarele au fost înlocuite cu sistemul de autotaxare. Cum acesta se baza pe… conştiinţa civică a că­lă­to­ru­lui, n-a prea funcţionat, aşa că s-a trecut la plata transportului direct la şofer. Lugojenii mai în vârstă îşi a­mintesc mijloacele de transport în comun (erau 12 linii la Lu­goj!), unde taxatoarele îşi aveau măsuţa lor. Bietele femei, care stăteau cu spatele la geam şi iarna, pe frig şi pe căldurile cele mari ale verii, aveau parte şi de bancuri deplasate. ”Dați din mână-n mână, până-n fund la taxatoare!”, spuneau cei în­ghesuiţi, care nu ajungeau cu banii până în spatele autobuzului.

Spaima angajaţilor pe timpul comunismului: pontatorul sau normatorul!

Dacă în vremurile vechi au dispărut meserii aflate la mare cinste la Lugoj, despre care am mai scris (olari, şălari – manufacturieri de şei de cai, frînghieri şi făuritori de căpestre, rotari şi chiar potcovari), într-una din ediţiile recente ale serialului nostru am evocat şi dispariţia me­se­riei de reparator TV. A fost în vogă prin anii ’70-’80 şi cu un neaşteptat boom după Revoluţie, odată cu aducerea în ţară a vechilor televizoare Philips şi Grundig din Occident.

Printre meseriile dis­pă­ru­te, există unele nu numai respectate, ci chiar… temute. Spaima angajaţilor pe timpul comunismului era pontatorul sau normatorul. De cro­no­me­trul şi clopoţelul lui, care măsurau fiecare fază a unei operaţii făcute în fabrică, depindea nu numai stressul îndeplinirii normei, ci şi salariul angajatului. Dacă cineva comenta, era invitat să studieze ”legislaţia în vigoare”! Azi, vechiul pontator a dispărut în forma originală, fiind înlocuit de sisteme electronice, mai sofisticate şi mai eficiente, care îţi măsoară pe telefonul mobil chiar şi depăşirea timpului de ţigară, în pauze. Ce-am avut şi ce-am pierdut!.

Zeţăria, arta tipografilor din Lugojul de odinioară

Astăzi, meseria zeţarilor, atât de preţuită pe vremuri, a devenit amintire şi la Lugoj. O mai găsim doar prin dic­ţio­na­re: ”zețărie, s. f. 1. Meseria de zețar. 2. Sală în care lu­crează zețarii într-o tipografie; culegătorie. – Zețar + suf. –ie”. Pe vremuri, unde acum se înalţă mândrul supermarket ”Carrefour”, exista o tipo­grafie unde utilajele germa­ne şi austriece de pe la 1900 încă mai lucrau, după aproape un secol. Acolo erau imprimate afişe, pliante etc., inclusiv pri­me­le ediţii ”Dra­pelul” de du­pă Revoluţie. Tipografia era plană, adică se imprima o faţă, apoi foaia era întoarsă, ca la imprimantele de azi, şi se tipărea şi pe verso. Muncitorul tipograf care culegea manual literele de plumb în ”culegar”, după manuscris, era numit şi culegător. Ne a­mintim cu respect de maestrul tipograf Ernest Schmandt, unul dintre ultimii care au lucrat pe maşina plană de pe vremuri şi care stăpânea me­se­ria de zeţar. Meseria de zeţar a căzut şi ea victimă a culegerii computerizate, chit că de greşit, se greşeşte mai abitir ca înainte!

Folosește Facebook pentru a scrie un comentariu

1 Comentariu on Meserii dispărute: de la pontator la taxatoarea din autobuz şi centralistă

  1. Stimate Domnule Ghinea,citesc cu drag articolele dumneavoastra si imi aduc aminte de vremurile trecute, Multumim mult si continuati asa!

Scrie un comentariu

Vă rugăm să scrieţi comentarii în legătură cu subiectul articolului. Folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului, jigniri sau injurii aduse celorlalţi cititori care au scris comentarii duc la ştergerea comentariului sau chiar la blocarea IP-ului folosit. Redeşteptarea nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea acestora revine integral autorului. Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată.


Vă rugăm să scrieţi comentarii în legătură cu subiectul articolului. Folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului, jigniri sau injurii aduse celorlalţi cititori care au scris comentarii duc la ştergerea comentariului sau chiar la blocarea IP-ului folosit. Redeşteptarea nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea acestora revine integral autorului. Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată.

*


CLOSE
CLOSE