Ultima oră

Lumea căruțaşilor de pe vremuri: birja pentru domni, atelajul de pompieri şi “toambele” pentru şoatăr

Lumea birjarilor şi a căruţaşilor este un capitol de istorie lugojeană care intră treptat în uitare. Tocmai de aceea, încercăm s-o evocăm în serialul nostru ”Oameni, locuri şi poveşti din Lugojul de odinioară”.

Pe vremuri, birjarii şi căruţaşii ocupau un loc important în economia Lugojului. Ei conduceau căruţele care cărau ”şoatăr” din albia Timişului, ei mânau atelajele de pompieri sau cele ale spitalului, căci Lugojul dispunea de două caleşti ale spitalului, echivalentele ambulanţelor de azi.

Cu birjele mergeau domnii, doctorii şi avocaţii vremii, cu căruţele se căra piatra din Timiş, iar cu platformele se transportau de la mobilă, la sifoane. Căruţaşii Lugojului de odinioară, numiţi ”cocieşi”, erau deo­po­trivă români, nemţi, unguri şi evrei, respectând com­po­nen­ţa multietnică a oraşului.

Patru staţii de birjă şi ”freelanceri”

”Birjarii, ca şi alţi meseriaşi ai Lugojului, respectau îm­păr­ţirea egală pe cartiere. Pe Gh. Doja avea birjă Schlier, tatăl lui Ioji Schlier de pe Fă­getului. A plecat în Ameri­ca, a stat acolo trei ani, iar cu banii adunaţi s-a întors la Lugoj, şi-a luat un automobil Chrysler şi s-a făcut ta­xi­me­trist, că era mai rentabil. Prin­tre birjarii de vază era şi Weiss, care staţiona la Ceasul electric. Altă categorie erau căruţaşii care cărau şoatăr de la Moara Şpănească. Acolo se exploata balastrul şi se fă­cuseră nişte gropi mari în albia Timişului, era foarte pe­riculos să înoţi acolo. La şoatăr lucrau Meng din Neumanntelep, Crivan din actuala zonă Ştrand, dar şi Schlier, care avea şi birjă, şi căruţă. Mai erau Luca de pe strada Timişoarei, Ambruş din Neumanntelep, Ciucure, care avea casa lipită de ”Dinamo”, Sigheti, Becker de pe fosta stradă 7 Noiembrie – actualmente familia e în Israel”, spu­ne Vasile Belinţan, pre­şe­dintele Corporaţiei Mese­ria­şilor din Lugoj.

Staţiile de birjă din Lugoj erau la gară – la ”Imperial”, la Ceasul electric, unde birjele se aliniau până la atelierul foto al lui Derşidan sau la Naschitz, cum era înainte, la ”Dacia” şi la Poşta Veche.
Birjele mai staţionau şi la Spital. Duceau pacienţii şi doctorii, mai ales iarna. Spitalul avea un vizitiu angajat, Olaru pe numele lui.

O figură aparte era Neumann ”Şpediteriul” (un fel de Neumann ”Expediţii” cum s-ar zice azi), care avea platformă cu care distribuia sifon în tot oraşul şi un căruţ mai mic, cu care ducea suc ”Krakl” la meciurile de fotbal sau la serbările copiilor.

Desigur, nu putem să nu-i amintim poate pe cei mai celebri ”cocieşi” ai Lugojului, fraţii Cocoş, de pe strada Mă­geruţa (transcrierea lugo­jen­ească de la Magyar Utca). Ei aveau o afacere diver­si­fi­cată – birjă, căruţe şi plat­for­mă cu care cărau şi mobilă.

Avantajul… calului!

Nimeni nu s-a îmbogăţit ca vizitiu, dar existau şi avantaje faţă de şoferi.

”Spre deosebire de automobilişti, care nu puteau urca beţi la volan, birjarii aveau avantajul calului. Avantajul calului era că nobilul animal, cu instinctul său renumit, ducea birjarii acasă şi dacă erau beţi mangă. Acolo îi luau în primire nevestele, dar asta este o altă poveste”, spune amuzat Belinţan.

Mărirea şi decăderea ”co­cie­şilor” lugojeni a venit de la aşa numitul ”balastru” sau balast. De sute de ani, Lugo­jul era cunoscut ca mare fur­nizor de produse de balastieră – balast, piatră de râu şi nisip. Acestea erau materiale de bază în orice construcţie in­dustrială sau individuală, cas­nică. Lugojul, situat pe ambele maluri ale Timişului, o­fe­rea din plin aceste resurse na­turale, acumulate timp de secole.

Cu ”toambele” după şoatăr!

Economistul Ioan Valcan, bun cunoscător al economiei Lugojului de dinainte de 1989, spune că exploatarea se făcea la început rudimentar, în albia majoră, dar şi în braţele moarte ale Timişului, căci Timişul şi-a schimbat de mai multe ori cursul de-a lungul istoriei.

”De regulă, căruţaşii lucrau la exploatarea balastului, ca săpători manuali, dar şi la transportatea lui. Căruţele se numeau <toambe>. Fiecare toambă avea montată o ladă de lemn de 3-4 metri lungime, un metru lăţime şi cam 50-60 cm înălţime. Cu ele se cărau la beneficiar produsele de balastieră”, îşi aminteşte Valcan.

Şi pe timpul comunismului şi înainte, profesia de căruţaş era autorizată. Se plătea impozit pe venit, iar atelajele care circulau prin oraş aveau numere de înregis­trare, ca şi bicicletele, de altfel.

“După anii ‘50, exploa­tă­ri­le s-au făcut cu mijloace mecanizate, excavatoare sau dispozitive de excavat montate pe tractoare. Căruţele au fost repede înlocuite de autobasculante, căci cererea era tot mai mare. Piatra de râu era folosită ca ornament la faţade – cum se mai văd la blocurile din Micro II, dar mai ales la turnarea betoa­ne­lor pentru fundaţii. La turnarea aşa numitelor betoane ciclopiene, se puneau pietre cu volum mare, iar betonul umplea spaţiul gol dintre acestea. Această tehnică cerea aprovizionare industrială, non stop, la care căruţaşii nu pu­teau face faţă. Acesta a fost falimentul lor”, arată Ioan Valcan.

Cine le-a luat “pita de la gură” căruţaşilor

Întreprinderea care le-a luat “pita de la gură” căruţaşilor s-a numit IREM, apoi ILEM.

În perioada regimului comunist, când Lugojul era re­şe­din­ţă de raion, aici s-a consti­tuit o întreprindere re­gio­nală de exploatare minieră, numită IREM. În 1968, când s-a trecut la judeţe, firma s-a redenumit ILEM – Întreprinderea de Industrie Locală Extractiv – Minieră Lugoj. Printe alte activităţi – precizează Valcan – această întreprindere exploata balast de râu din albia Timişului pe toată lungimea lui, de la Găvojdia şi până la Bucovăţ, înainte de Ti­mi­şoa­ra.

Consumul crescut şi cere­rea de materiale de con­strucţii a necesitat dezvoltarea şi modernizarea extracţiei de produse de balastieră şi ca atare a transportului. Aceasta a pus capăt definitiv cărăuşiei cu mijloace hipo la Lugoj.

Atelajele de pompieri au tras şi ele pe dreapta

Atelajele de pompieri au tras şi ele pe dreapta. Se mai pot admira, eventual, doar în muzee. La Lugoj, prin munca voluntară a pompierilor ora­şului, s-a păstrat un exponat vechi de peste şase decenii.

În faţa intrării la sediul pompierilor de pe str. Făgetului, se află o pompă de stingere a incendiilor, acţionată de două pistoane şi care dezvolta o presiune de doi-trei bari. A fost fabricată la Intreprinderea Metalurgică din Aiud, în anul 1957. Utilajul avea tracţiune animală şi putea fi acţionat manual de una sau două persoane.

Cu astfel de atelaje erau dotate mai ales serviciile voluntare de pompieri, săteşti sau comunale.

Utilajul a fost adus, pe bu­căţi, din satul cărăşean Zorile, aparţinător de comuna Copăcele, de către maistrul militar Silviu Şepelia. A fost asamblat de către pompierii lugojeni, care au făcut rost şi de roţile care lipseau.

Au reparat bazinul de 100 de litri, după care au vopsit în roşu utilajul, ca să arate ca atunci când era nou-nouţ.

Utilajul cu aer de epocă a participat efectiv la stingerea incendiilor până în anul 1992!

Folosește Facebook pentru a scrie un comentariu

Scrie un comentariu

Vă rugăm să scrieţi comentarii în legătură cu subiectul articolului. Folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului, jigniri sau injurii aduse celorlalţi cititori care au scris comentarii duc la ştergerea comentariului sau chiar la blocarea IP-ului folosit. Redeşteptarea nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea acestora revine integral autorului. Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată.


Vă rugăm să scrieţi comentarii în legătură cu subiectul articolului. Folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului, jigniri sau injurii aduse celorlalţi cititori care au scris comentarii duc la ştergerea comentariului sau chiar la blocarea IP-ului folosit. Redeşteptarea nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea acestora revine integral autorului. Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată.

*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

CLOSE
CLOSE