"> Lugojul cu felinar roşu! Damele cu "condicuţă", care plăteau taxe către stat | Redesteptarea

Lugojul cu felinar roşu! Damele cu ”condicuţă”, care plăteau taxe către stat

 Lugojul cu felinar roşu! Damele cu ”condicuţă”, care plăteau taxe către stat

Ca şi în multe oraşe din România interbelică, şi Lugojul avea casele sale de plăceri, numite stabilimente sau pur şi simplu bordeluri.

Deşi greu de abordat, subiectul încă mai stăruie în memoria unor lugojeni care au mai auzit de la generaţia celor născuţi în anii 1900-1910 despre aceste localuri, care funcţionau uneori sub faţade respectabile.

Deşi societatea interbelică era una conservatoare, atitudinea faţă de aceste localuri era una de… toleranţă oficială. Pentru că în perioada respectivă, activitatea aceasta era oficială şi organizată ca atare, plătindu-se taxe către stat.

Femeile care practicau cea mai veche meserie din lume erau poreclite la Lugoj „dame cu condicuţă”, pentru că semnau mereu condica la doctor pentru controlul periodic de sănătate.

Din spusele celor care au mai apucat, măcar parţial, acele vremuri, rezultă că unul dintre stabilimente era în zona de vizavi de actuala Şcoală de Arte.

Cel mai frecventat local era pe malul Timişului, care va deveni mai târziu Baia Comunală şi care aparţinea familiei Ursu.

Nu era prea pretenţios şi se considera cel „mai popular” stabiliment din epocă. Un local clasic era pe strada Someşului („la Ambruş”) marcat de celebrul felinar roşu, care se aprindea la lăsarea serii.

Aceste felinare erau singurele semne distinctive, legea impunând discreţie, adică lipsa firmelor ostentative care să indice ce se petrece în spatele draperiilor lăsate.

Deşi prostituţia a fost scoasă în afara legii în 1936, ea a continuat să funcţioneze în case de rendez vous aprobate „tacit” până în primii ani de după război.

În legătură cu stabilimentul aflat deasupra cafenelei „Bristol” (pe actuala stradă a Oltului) unde era şi o cafenea elegantă, cu candelabre de cristal şi decoraţiuni somptuoase, părerile sunt împărţite.

Unii spun că „Bristol” era un local respectabil, iar alţii confirmă acest lucru, adăugând că la etaj se desfăşurau şi alte activităţi, pe lângă consumul de băuturi sau cafea.

Damele cu „condicuţă”

În epocă, pentru că erau controlate periodic de medici, pentru a preîntâmpina răspândirea bolilor venerice, femeile de „moravuri uşoare” erau numite „damele cu condicuţă”.

Deşi era preferată discreţia, identitatea lor era în general cunoscută, din moment ce aceste femei erau înregistrate la controlul medical.

„Condicuţa” vizată o dată pe lună de către medici, devenea astfel un fel de „legitimaţie” de serviciu, unde erau trecute date destul de jenante pentru posesoare – de când practică prostituţia şi în ce oraşe etc.

În epocă, au existat cazuri când, prin căsătorie cu bărbaţi de regulă mai în vârstă – cu stare şi poziţie socială, unele dintre acestea au devenit „femei respectabile”.

În epocă, deşi societatea era în general conservatoare, acestea nu erau privite cu dispreţ, ci cu un fel de complicitate îngăduitoare.

De altfel, exista obiceiul ca bărbaţii mai în vârstă din familie să-i ducă pe novicii adolescenţi la femei „cu experienţă” pentru a fi iniţiaţi în tainele amorului.

În epocă, spun cei care au mai auzit de existenţa acestor stabilimente, majoritatea femeilor erau recrutate din pătura relativ săracă a satelor din jur.

Lor li se adăugau femeile care îşi găseau cu greu un loc de muncă, în contextul crizei economice de la începutul anilor ’30.

Dar exista o mare diversitate de tipuri umane, unele femei fiind inteligente, cu „clasă” şi educaţie, altele venite chiar din ţări vecine precum Ungaria.

Educaţia presupunea şi cântatul la pian, pe care fetele din stabilimentele de lux trebuiau să-l stăpânească într-o oarecare măsură, pentru a crea „atmosferă” după modelul celebrului bordel condus de matroana Földessy Şarlota (Şari-Neni), din Timişoara – devenit, după câteva decenii, restaurantul „Intim”.

Aceste programe „varieteu” punctau şi ele la capitolul concurenţă între localuri, care se străduiau să-şi fidelizeze clienţii.

Concurenţă şi invidii existau şi între lucrătoare, care se bazau pe farmecele personale pentru a atrage cât mai mulţi amatori de plăceri, din moment ce o parte din venituri se duceau pe întreţinere şi chirie, plus toalete şi încălţări…  Clienţii fideli îşi făceau abonament, ceea ce era foarte convenabil.

După instaurarea comunismului, mai exact din 1949, activitatea a fost oficial desfiinţată.

Fetele au trebuit să se reorienteze spre „câmpul muncii”. Însă numele de „dame cu condicuţă” le-a rămas şi după aceea, în amintirea anilor în care felinarul roşu era la modă.

cristi

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *