Ultima oră

Joimărița, ouăle eco şi cea mai veche toacă din Lugoj

Depre sărbătorile Pascale în Lugojul de odinioară ne po­ve­s­tesc Daciana Vuia, directoarea Muzeului de Istorie din Lugoj, o pasionată etno­gra­fă, Vasile Belinţan, pre­şe­dintele corporaţiei Mese­ria­şilor lugojeni şi avocatul Cotizo Ne­gru­ţiu, posesorul cele mai vechi toace din oraş.

Ouăle colorate sunt un obicei din vechime, ne spune Daciana Vuia: “Paştele este cea mai importantă sărbătoare a lumii creştine, o sărbătoare care cumulează suprapuneri pă­gâno-creştine.

Oul colorat a­pare încă din ceremoniile re­ligioase din antichitate. Spre exemplu, tinerii romani vop­seau ouă roşii şi le trimiteau cadou în semn de prietenie la sărbătoarea lui Ianus.

Acesta era o zeitate cu două chipuri faţă-verso (care privesc spre trecut şi spre viitor) de unde vine şi numele lunii ianuarie.

Perşii aveau o sărbătoare de început a primăverii, unde îşi dăruiau ouă colorate. În a­prilie, chinezii ofereau ouă co­lorate, ca semn de început al primăverii, la fel şi vechii slavi”.

Pe vremuri, ouăle erau înroşite doar cu metode ”eco”

”Imaginarul colectiv al satelor bănăţene de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX reţine practica în­ro­şirii ouălor în Joia Mare. Ouă­le ce urmau a fi înroşite erau alese cu grijă, exact mier­curea Miezului Păresimi­lor, mijlocul potului Paştelui. Ouăle, alese cu grijă cu acest prilej, se înroşeau cu metode naturale, ”eco”, cum s-ar spu­ne azi. Ouăle roşii erau în­ro­şi­te folosind coji de ceapă, pentru culoarea albastră se foloseau viorele, pentru verde – frunze de nuc, iar pentru nuan­ţa roşu intens – coajă de măceş”, adaugă directoarea muzeului.

Ouăle nu erau mâncate la întâmplare. Totul avea un aer sacru. Erau primele ali­men­te, mâncate pe stomacul gol în prima zi de Paşti. Tradiţia spunea că te vei întâlni pe lumea cealaltă cu persoana cu care ai ciocnit primul ou. Deci nu se ciocnea la întîmplare. Formula ”Cris­tos a înviat / A­de­vărat a înviat!” sublinia sa­cra­litatea.

Tot în dimineaţa zilei de Paşti, coaja ouălor nu era a­run­­cată la gunoi. În Banatul de odinioară, în dimineaţa zilei de Paşti, copiii se spălau pe faţă cu apă neîncepută, în ligheane punându-se cojile oului roşu anterior ciocnit de membrii familiei, împreună cu fire de iarbă.

Obiceiul era considerat aducător de pros­pe­ţime, frumuseţe, sănătate, se credea că grăbeşte că­să­to­rii­le şi ajută la sănătatea animalelor, a vitelor.

Joimăriţa, bau-baul gospodinelor leneşe

”Uneori, cojile de ou erau aruncate în apa Timişului, conform unei vechi credinţe (cultul morţilor) că apa le va duce în lumea de dincolo, ca ofrandă. Legat de Banat, mai era obiceiul ca ouăle să fie date de pomană. Alimentele consumate la masa de Paşti erau tămâiate, iar în Joia Mari (Joimari, cum se spunea în Ba­nat) – zi legată de moşii şi strămoşii neamului – se dădea de pomană un colac, o lu­mâ­nare, un ou roşu şi o cană de apă neîcepută. Acestea e du­ceau pe o tavă sau în coşuleţ rudelor şi vecinilor, este un obicei care încă se mai ţine”, arată Daciana Vuia.

Tot în Banat, se mai spu­nea ”Crăciunu sătulu, Paştele fu­dulu”, pentru că pentru Paş­te se făceau haine noi. Erau făcute din cânepă sau lână, ţesute la război şi cusute în casă, apoi se purtau la bi­se­ri­că. Însă, până la Joia Mare, tot ciclul industriei textile casnice trebuia încheiat, toate firele trebuiau toarse şi ţesute pînă la acest termen, altfel a­pă­rea temuta Joimăriţa şi le aplica gospodinelor de­lă­să­toa­re tot felul de pedespre, cum ar fi arderea unghiilor. Cu Joimăriţa nu era de glumit!

Românii cu ouăle, nemţii cu şpriţuitul

”Ne punea ăl bătrân toacă, s-o batem la noi în curte. Asta era prin ’52. Numai noi băteam toaca pe Doja, că acolo erau numai nemţi şi chiar lângă noi era cimitirul evreiesc. Nici şăgârţii (ucenicii) lui tata nu ştiau să bată, că erau nemţi de la Darova, de la Pietroasa Mare. Ţin minte că ciocanele erau de stejar, le făcuse unul Racz, tâmplar renumit. Dacă în Lugojul German rar auzeai toaca, în Lugojul Român erau toace peste tot. Mai ales în cartierul Buchini, băteau toţi toaca, la concurenţă!”, spune Vasile Belinţan, preşedintele Corporaţiei Meseriaşilor din Lugoj.

”Tocacii doctoranzi” ai Lugojului erau meseriaşi precum Tibi Gaşpar sau Giuriţa, con­si­deraţi maeştri pentru că ştiau să bată toaca ”în dungă”.

Dacă ciocnitul ouălor era obicei în Lugojul Român, în Lugojul German era obiceiul ”şpriţuitului” cu parfum. Copiii romîni au preluat rapid obiceiul şi le stropeau cu mult entuziasm pe domnişoare, indiferent de etnie.

”Noi, copiii, îi spu­neam la parfum odicolonă. E­rau nişte sticluţe speciale care se găseau în parfumerii, dro­gherii, tutungerii şi aveau eti­che­te cu un iepuraş sau un clo­poţel. Ca să ne ajungă, le mai lungeam cu apă, stropeam domnişoarele nemţoaice şi mai primeam o bomboană. În sti­clu­ţele de odicolonă era de fapt parfum de lăcrămioare, du­pă aceea a apărut lavanda triplă, dar o lungeam şi pe aia” spune Vasile Belinţan.

Ouăle comuniste, vopsite cu ”Gallus”

Între timp, practicile ecologice de pe vremuri au fost uitate. Pe vremea comunismului, ouă­le se vopseau cu o substanţă nu­mită ”Gallus”, care era de fapt o vopsea folosită pentru ma­teriale… textile.
”Culorile erau roşu, galben, al­bastru şi verde.

Gallus se fă­sea la magazinul de chimicale al lui Laţcu şi Boitoş, de lângă Cinema Victoria şi la magazinul pe colţ, la Femina, unde fu­sese înainte Dermata”, îşi a­minteşte Belinţan. El păs­trea­ză şi acum ouăle de lemn din copilărie, cu care se ”trişa” la ciocnit (se mai trişa cu ouăle de pirchiţă, mai mici şi care se spărgeau mai greu).

Deşi pe timpul comu­nis­mu­lui ouăle roşii erau interzise în şcoli, dl. Belinţan aminteşte cu drag pe profesorii Bonea de istorie, Tavi Bacău şi Bul­zan, care mai ”închideau ochii”.

O îndeletnicire periculoasă

În acei ani, bătutul toacei era o îndeletnicire periculoasă. Se făcea în condiţii extreme, la 30-40 de metri înălţime.

”Numai cei curajoşi băteau toaca, pentru că urcai sus de tot în turne, pe nişte scări înguste de lemn. La Biserica cu două turnuri, toaca era legată lân­gă clopot cu ştreanguri soli­de, făcute de frânghierul Do­bo­şan. Cei care băteau toaca stă­teau de fapt călare pe grinda de care era prins clopotul. Stă­teau cu picioarele în aer, în cu­rent, fum de la lumînări şi găi­naţ de porumbei. Toaca era scoasă pe gemuleţul dinspre Li­ceul Iulia Hasdeu. La Biserica unită, toaca se bătea în micul balcon din turn. În acest fel, de la înălţime, toaca răsuna în tot oraşul. Deşi erau tonalităţi diferite, reverberaţiile se auzeau perfect din orice colţ al Lugojului”, îşi aminteşte Belinţan, care recunoaşte că nu a avut nicodată curajul să urce sus în turn.

Toaca adevărată era uscată timp de doi ani în gunoi de cal!

Renumit prin pasiunea pentru caleştile vieneze de epocă, avo­­ca­tul lugojean Cotizo Ne­gru­ţiu are cea mai veche toacă din Lugoj.

”Toaca are peste o sută de ani, este deja măcinat lemnul de cât s-a bătut în ea. Este din paltin, iar ciocănelele sunt din frasin. Toaca am primit-o de la Ionel Murariu din Buchini, azi în vârstă de 77 de ani, care a moştenit-o şi el din tată în fiu. Ciocănelele de frasin nu se făceau decât manual, nu se lucrau la strung. Toate toacele bune erau făcute din paltin. Ca să fie pefect uscat, lemnul se ţinea timp de doi ani în gunoi uscat de cal, care absorbea orice urmă de umezeală. Pe lungimea toacei se practică trei-patru găuri cu diametre de 14-18 mm, ca să sune mai bine, să aibă sunetul mai lung”, spune Cotizo Negruţiu.

El mai spune că, în Car­tie­rul Buchini, obiceiul era să se bată toaca în toate cele şapte săptămâni din Postul Paştelui, nu numai din Joia Mare. În Sâmbăta Paştelui, obiceiul era ca de la 12 ziua la 12 noaptea toaca să bată non stop, iar ciocănelele se preluau din mână în mână. În Lugojul de odinioară, toaca se bătea peste tot (şi în Neumenntelep), dar exista şi o ”concurenţă” peste apa Timişului, între Buchinenţi şi cei de pe strada Paul Chi­nezu.

Toaca se bătea şi la răs­cruci. În Buchini, spune Cotizo Negruţiu, toaca era amplasată la Caraiman colţ cu Libertăţii, unde era birtul ”Pomu’Verge”, intersecţiile Caraiman cu Timişului şi cu Tapiei, precum şi la ”Ştofăl”, în capătul străzii Cassian R. Munteanu, colţ cu Pescarilor.

Folosește Facebook pentru a scrie un comentariu

Scrie un comentariu

Vă rugăm să scrieţi comentarii în legătură cu subiectul articolului. Folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului, jigniri sau injurii aduse celorlalţi cititori care au scris comentarii duc la ştergerea comentariului sau chiar la blocarea IP-ului folosit. Redeşteptarea nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea acestora revine integral autorului. Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată.


Vă rugăm să scrieţi comentarii în legătură cu subiectul articolului. Folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului, jigniri sau injurii aduse celorlalţi cititori care au scris comentarii duc la ştergerea comentariului sau chiar la blocarea IP-ului folosit. Redeşteptarea nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea acestora revine integral autorului. Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată.

*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

CLOSE
CLOSE