Un sfert de veac posttotalitar a adus pe scena politică românească şi pe marea Scenă a Vieţii personaje excentrice, defel încadrabile categorial. Corneliu Vadim Tudor a fost unul dintre acestea şi o lungă perioadă de timp o vedetă media ultraasaltată de tot soiul de emisiuni.
Către finalul trecerii sale pământene, mai trist, mai obosit şi satistit de multe, a acceptat fără vigoarea de odinioară să apară în show-uri bizare de monden strident, adaptându-se formatului, dar plasând întotdeauna şi câteva reflecţii, maxime, aforisme, fie personale fie din marea înţelepciune a lumii.
Îşi dorea mereu cu nesaţ (la fel ca Adrian Păunescu) să aibă cinci minute la final pentru a-şi citi poeziile (mai rar vreo pagină de pamflet). A avut un cult al familiei, şi-a adorat fetele cu o afecţiune ocrotitoare şi se lumina la chip când împărţea mâncare la căţei, de parcă ar fi exclamat siderat: ”Lăsaţi bietele făpturi să vină la mine!”.
Emul al lui Eugen Barbu (care îl şi desemnează pentru bursa ”Herder” de la Viena) a fost vitriolant, nimicitor în polemici, adesea nedrept şi cu un vocabular mult sub limita pamfletului de ţinută.
S-a certat aproape cu voluptate, a inventat inepţii, parcă aflat într-o transă şi dintr-o plăcere ciudată de a-şi uimi şi năuci partenerii de dialog. Şi-a cerut iertare, a încercat să se împace adesea cu mulţi dintre adversari, accesele umorale i-au jucat feste.
A trăit şi s-a consumat excesiv. Atunci când se enerva insulta, jignea, se implica mereu cu toată fiinţa sa de coleric vanitos. Colporta zvonuri şi bârfe cu o satisfacţie fără margini, era întrucâtva narcisist, nu putea să ţină secrete, avea darul de a construi scenarii abracadante, fie şi cu un sâmbure de adevăr.
Citea enorm, scria mult şi publica prea mult. O erudiţie pe care unii o calificau cinic drept scolastică impresiona la culme oamenii simpli. O memorie fabuloasă (ani, evenimente, titluri, personalităţi) se alia cu o remarcabilă capacitate asociativă de a desluşi comparativ sensuri ascunse. Adora să nu fie întrerupt, ci doar ascultat, nu neapărat într-o tăcere pioasă, ci măcar respectuoasă. Avea opinii despre orice, uneori se cobora prea mult la nivelul interlocutorului ştirbindu-şi propriul prestigiu.
Îi plăcea să facă mici daruri realizatorilor de emisiuni (partenerilor acestora de viaţă şi în special copiilor; în acest din urmă caz nu poate fi suspectat în nici un fel de ipocrizie ori interese ascunse).
Îşi dăruia cu autograf şi zel risipitor propriile producţii eseistice ori literare. Cred că în acele clipe trăia satisfacţii intense.
S-a spus că l-a invidiat mereu pe Adrian Păunescu pentru excepţionalul său har poetic. Nu au fost propriu-zis amici, dar au combătut tot timpul cofratern pe frontul apărării valorilor naţionale şi a patriotismului luminat.
Îl afectau sincer dispariţiile marilor personalităţi din cultura română şi niciodată nu se războia cu aceia care nu mai puteau să se apere.
Avea o ostilitate debordantă, exploatată excesiv şi care i-a năruit treptat sănătatea. Cu greu se va putea găsi cineva care să-i consacre o biografie onestă, pentru că a avut prea mulţi duşmani aprigi şi totodată prea mulţi adulatori, fie interesaţi, fie superficiali, cu un comportament mimetic, inflamaţi de discursuri grandilocvente.
O anume formă de megalomanie nu-i altera conştiinţa. Structural nu a fost un ranchiunos perfid şi nici un răzbunător venal. Abuzul de pamflet cu un lexic de o duritate extremă i-a pricinuit multe necazuri şi i-a atras antipatii fenomenale.
Era însă stilul său de exprimare, marca distinctivă a unei personalităţi dificile, incomode, pe care o agreai sau o dispreţuiai, dar care niciodată nu-ţi rămânea indiferentă.
Perioada de dinainte de 1989 constituie ea însăşi un foarte interesant subiect de meditaţie. Corneliu Vadim Tudor nu mai este, Crin Antonescu se va retrage curând la catedră. La tribuna Parlamentului se vor citi numai dări de seamă. Efervescenţa şi patosul ţin de alte timpuri.
Două show-uri nocturne (la ”Kanal D” şi ”Antena1”) şi-au epuizat vitalitatea şi seva de conţinut, optând pentru seriale-fluviu, de penibile intrigi amoroase cu accente porno-soft care – culmea! – prind teribil la public şi fac mari audienţe.
Dacă Mădălin Ionescu a reluat din sezonul trecut saga puerilă a lui Leo de la Strehaia şi a aventurilor sale senzuale, Dan Capatos reciclează tot din primăvară tribulaţiile sentimentale ale lui Nicolae Guţa.
De la vorbe fără perdea, s-a trecut la stropiri cu apă, cioburi de pahare şi o cascadă de bipuri, fragmentată de calupuri publicitare.
Cum Leo nu are nici o carieră în afară de aceea de ”prinţ”, să fi scăzut atât de dramatic numărul şi tarifele de cântări în cazul lui Guţă, pentru a se preta la astfel de scenarii improvizate într-un vacarm general?
Totul este posibil, deci nu mai este cazul să fim uluiţi.