Ultima oră

În marea trecere

O enigmã, o ”impostură”, un exces. Cazul Vadim

Un sfert de veac posttotalitar a adus pe scena politică românească şi pe m­a­rea Scenă a Vieţii personaje ex­cen­tri­ce, defel încadrabile categorial. Cor­ne­liu Vadim Tudor a fost unul dintre a­cestea şi o lungă perioadă de timp o vedetă media ultraasaltată de tot soiul de emisiuni.
Către finalul trecerii sale pământene, mai trist, mai obosit şi sa­tistit de mul­te, a acceptat fără vi­goa­rea de odi­ni­oară să apară în show-uri bizare de mon­den strident, adaptându-se for­ma­tu­lui, dar plasând întotdeauna şi câ­te­va reflecţii, maxime, aforisme, fie per­sonale fie din marea înţ­e­lep­ciune a lumii.

Îşi dorea mereu cu ne­saţ (la fel ca Adrian Păunescu) să aibă cinci minute la final pentru a-şi citi poeziile (mai rar vreo pagină de pamflet). A avut un cult al familiei, şi-a adorat fetele cu o afecţiune ocro­ti­toa­re şi se lumina la chip când îm­păr­ţea mâncare la căţei, de parcă ar fi ex­clamat siderat: ”Lăsaţi bietele făpturi să vină la mine!”.

Emul al lui Eugen Bar­bu (care îl şi desemnează pentru bursa ”Herder” de la Viena) a fost vi­triolant, nimicitor în polemici, adesea ne­drept şi cu un vocabular mult sub limita pamfletului de ţinută.

S-a certat aproape cu voluptate, a inventat i­nep­ţii, parcă aflat într-o transă şi dintr-o plăcere ciudată de a-şi uimi şi năuci partenerii de dialog. Şi-a cerut iertare, a încercat să se împace adesea cu mulţi dintre adversari, accesele umo­ra­le i-au jucat feste.

A trăit şi s-a con­su­mat excesiv. Atunci când se enerva in­sulta, jignea, se implica mereu cu toată fiinţa sa de coleric vanitos. Col­por­ta zvonuri şi bârfe cu o satisfacţie fără margini, era întrucâtva narcisist, nu putea să ţină secrete, avea darul de a construi scenarii abracadante, fie şi cu un sâmbure de adevăr.

Citea e­norm, scria mult şi publica prea mult. O erudiţie pe care unii o calificau ci­nic drept scolastică impresiona la cul­me oamenii simpli. O memorie fa­bu­loa­să (ani, evenimente, titluri, per­so­na­li­tăţi) se alia cu o remarcabilă ca­pa­ci­tate asociativă de a desluşi com­pa­rativ sensuri ascunse. Adora să nu fie întrerupt, ci doar ascultat, nu neapărat într-o tăcere pioasă, ci măcar res­pec­tuoasă. Avea opinii despre orice, uneori se cobora prea mult la nivelul interlocutorului ştirbindu-şi pro­priul  pres­tigiu.

Îi plăcea să facă mici daruri rea­lizatorilor de emisiuni (partenerilor acestora de viaţă şi în special copiilor; în acest din urmă caz nu poate fi sus­pectat în nici un fel de ipocrizie ori in­terese ascunse).

Îşi dăruia cu autograf şi zel risipitor propriile producţii e­seis­tice ori literare. Cred că în acele clipe trăia satisfacţii intense.

S-a spus că l-a invidiat mereu pe Adrian Pău­nescu pentru excepţionalul său har poe­tic. Nu au fost propriu-zis amici, ­dar au combătut tot timpul cofratern pe frontul apărării valorilor naţionale şi a patriotismului luminat.

Îl afectau sincer dispariţiile marilor personalităţi din cultura română şi niciodată nu se războia cu aceia care nu mai puteau să se apere.

Avea o ostilitate debordantă, ex­ploatată excesiv şi care i-a năruit treptat sănătatea. Cu greu se va putea găsi cineva care să-i consacre o bio­gra­fie onestă, pentru că a avut prea mulţi duşmani aprigi şi totodată prea mulţi adulatori, fie interesaţi, fie su­perficiali, cu un comportament mi­me­tic, inflamaţi de discursuri grandi­loc­vente.

O anume formă de me­ga­lo­ma­nie nu-i altera conştiinţa. Structural nu a fost un ranchiunos perfid şi nici un răzbunător venal. Abuzul de pam­flet cu un lexic de o duritate extremă i-a pricinuit multe necazuri şi i-a atras antipatii fenomenale.

Era însă stilul său de exprimare, marca distinctivă a unei personalităţi dificile, incomode, pe care o agreai sau o dispreţuiai, dar care niciodată nu-ţi rămânea in­di­fe­rentă.

Perioada de dinainte de 1989 con­stituie ea însăşi un foarte inte­re­sant subiect de meditaţie. Corneliu Va­dim Tudor nu mai este, Crin An­to­nes­cu se va retrage curând la catedră. La tribuna Parlamentului se vor citi nu­mai dări de seamă. Efervescenţa şi pa­tosul ţin de alte timpuri.

Două show-uri nocturne (la ”Kanal D” şi ”Antena1”) şi-au epuizat vit­al­i­ta­tea şi seva de conţinut, optând pen­tru seriale-fluviu, de penibile intrigi amoroase cu accente porno-soft care – culmea! – prind teribil la public şi fac mari audienţe.

Dacă Mădălin Ionescu a reluat din sezonul trecut saga puerilă a lui Leo de la Strehaia şi a aventurilor sale senzuale, Dan Capatos reciclează tot din primăvară tribulaţiile senti­men­­tale ale lui Nicolae Guţa.

De la vorbe fără perdea, s-a trecut la stropiri cu apă, cioburi de pahare şi o cascadă de bipuri, fragmentată de calupuri pu­blicitare.

Cum Leo nu are nici o carieră în afară de aceea de ”prinţ”, să fi scăzut atât de dramatic numărul şi tarifele de cântări în cazul lui Guţă, pentru a se preta la astfel de scenarii improvizate într-un vacarm general?

Totul este posibil, deci nu mai este cazul să fim uluiţi.

Folosește Facebook pentru a scrie un comentariu

Scrie un comentariu

Vă rugăm să scrieţi comentarii în legătură cu subiectul articolului. Folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului, jigniri sau injurii aduse celorlalţi cititori care au scris comentarii duc la ştergerea comentariului sau chiar la blocarea IP-ului folosit. Redeşteptarea nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea acestora revine integral autorului. Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată.


Vă rugăm să scrieţi comentarii în legătură cu subiectul articolului. Folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului, jigniri sau injurii aduse celorlalţi cititori care au scris comentarii duc la ştergerea comentariului sau chiar la blocarea IP-ului folosit. Redeşteptarea nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea acestora revine integral autorului. Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată.

*


Optimization WordPress Plugins & Solutions by W3 EDGE