Ultima oră

Frida, deportata cu domiciliu obligatoriu în… Lugoj

Născută în noiembrie 1943 la Cacova, astăzi localitatea Gră­dinari, din Caraş – Se­ve­rin, doamna Frida Mihuţ are o poveste impre­sio­nan­tă, care demonstrează încă o ­dată cât de fără noimă erau e­purările făcute de co­mu­nişti în aşa-zisele “zone de in­fluenţă titoistă”. Ziua fa­ti­dică de Rusalii 1951 a reu­nit în vagoanele de marfar multe familii cu acelaşi stig­mat pe documentele de că­lătorie…Domiciliu O­bli­ga­toriu. Nimeni nu poate în­ţe­lege nici astăzi, de ce unii luau drumul gulagului din Bă­răgan, iar alţii erau de­por­taţi la câţiva kilometri de casă. Printre familiile “vi­no­vate de nicio vină” se afla şi cea a doamnei Frida. Localitatea unde autorităţile comuniste au hotărât ca această familie de etnici germani să îşi ispăşească “pe­deapsa” a fost… Lu­go­jul!

Tata a plecat la război şi nu s-a mai întors la noi

“Singura noastră vină a fost că eram de naţionalitate germană. Bunicii şi părinţii mei nu au fost nici chiaburi, nici simpatizanţi ai politicii, erau oameni simpli, de la ţară. Tatăl meu se numea Fi­lip Lenhardt şi era din Sta­mo­ra Germană, iar mama, Cristina, era din Grădinari. Când a început războiul, fiind grănicer, tata a fost în­ro­lat şi trimis pe front. Ma­ma l-a aşteptat timp de şapte ani, dar nu a primit nici o veste despre el. Lo­cu­iam cu bunicii din partea ma­mei şi cu o mătuşă, sora cea mică a mamei. Nu du­ceam lipsă de nimic, fiindcă bu­nicul era frânghier şi făcea bani suficienţi ca să ne întreţinem. Eu fiind ne­poata preferată, mă iubea ca pe lumina ochilor şi de fie­ca­re dată îmi aducea de la pia­ţă Puiul Târgului, iar eu mă bucuram ca de cine ştie ce lucru. Astea erau bu­cu­riile copiilor de atunci şi faptul că toată ziua curtea noastră era plină de prie­te­nii mei cu care mă jucam”, povesteşte doamna Frida.

Născute sub zodia “deportărilor”

Odată cu sfârşitul răz­bo­iu­lui, a început şi epurarea fă­cu­tă de aparatul de re­pre­siu­ne stalinist din România. În­cepând cu ianuarie 1945, a­proa­pe 75.000 de saşi şi şvabi din Transilvania şi Ba­nat au fost deportaţi în la­găre de muncă forţată din Si­beria şi Ucraina.” Mama avea pe atunci cam 22 de ani, când a fost chemată la comandamentul rusesc. Cu mine în braţe a intrat la ofiţerul rus care se ocupa cu deportările. Norocul ei a fost că, fiind croitoreasă, le mai repara hainele ruşilor, iar acesta a recunoscut-o şi văzându-mă şi pe mine spe­ria­tă a ordonat să fie lăsată în pace. Maria, mătuşa mea, la doar 18 ani a fost cea mai prigonită. Ştiind că trebuie să meargă şi ea la inte­ro­ga­toriu la ruşi, a fugit şi s-a in­ternat în spital la Oraviţa. Într-o zi, din salon a auzit că este razie în spital şi a sărit de la etaj ca să scape. Nu a pă­ţit nimic, doar ne-am tre­zit cu ea acasă foarte spe­ria­tă. Atunci a hotărât să se mă­rite cu un vecin de-al nostru care era român, dar avea 73 de ani. Vă daţi sea­ma ce a fost în sufletul ei. Omul face orice numai să scape cu viaţă”, suspină Fri­da Mihuţ.

Rusaliile negre au venit şi la noi

Cristina Lenhardt, după mai bine de şapte ani în care nu primise nici un semn de la bărbatul plecat pe front, a decis să-şi refacă viaţa.” Ma­ma l-a cunoscut pe Du­mi­tru Sandu tatăl meu vi­treg, acolo în sat, era la po­liţia călare. Au hotărât să se căsătorească, dar nu ştiau că ai mei erau deja consideraţi duşmani de clasă, iar un poliţist nu se putea însura cu un asemenea element duş­mănos. Atunci el a de­mi­sionat de la serviciu şi s-au luat. Odată cu asta a o­fen­sat autoritatea statului ast­fel am intrat pe lista nea­gră. La scurt timp am primit şi ordinul de Domiciliu O­bligatoriu pentru toată fa­milia. Ţin minte că mergând spre gară, un vecin avea pla­nificată nunta, mâncarea era pusă pe mese afară, iar ei îşi strângeau lucrurile să plece în Bărăgan. Ajunşi la gară, ne-au îmbarcat într-un vagon şi ne-au coborât în ga­ră la Lugoj. Aici aveam o con­săteană care ne-a dat un grajd în care să putem sta. A­proape doi ani am stat a­co­lo. Sărăcia şi lipsurile de toa­te felurile erau zilnic. La şcoală eram marginalizată, ori­cât învăţam. Nici ado­les­cenţă nu am prea avut”.

Bărbaţii din viaţa noastră au adus doar necazuri

“Deoarece eu purtam nu­me­le de Lenhardt, tatăl vitreg a ho­tărât să mă înfieze, pentru ca să port un nume ro­mâ­nesc în eventualitatea că se vor mai înrăutăţi vremurile, aşa am devenit Frida Sandu. În decembrie 1955 când a fost revocat ordinul de do­miciliu obligatoriu, bunicii mei s-au reîntors la Gră­di­nari. Acolo încă exista casa, deoarece sora mamei s-a recăsătorit după ce bătrânul m­urise între timp. După ple­carea bunicilor, tatăl vitreg a început să fie tot mai sever şi cu mine şi cu mama. Cu orice prilej îmi amintea că el mă ţine, iar eu stau ca un trântor şi nu fac nimic, cu toate că eu făceam şi mân­ca­re şi curăţenie, pentru că ma­ma era ocupată cu croi­to­ria. Am decis să mă an­ga­jez la I.T.L. ca să am banii mei, să nu mai depind de nimeni. La scurt timp, ma­ma a divorţat de el pentru că nu mai putea suporta ieşirile lui. Despre tatăl meu natural am aflat mult, mult mai târziu. Tata, care nu era nici mort, nici prizonier, pur şi simplu ne părăsise pentru o altă femeie, o cehoaică pe care a cunoscut-o fiind pe front şi cu care s-a recă­să­to­rit în Germania. Nici eu nu am avut o viaţă uşoară cu so­crii, dar fericirea mi-au fost cei doi copii care au fost şi sunt toată familia mea. Astfel, bărbaţii din via­ţa noastră ne-au adus nu­mai necazuri în loc de bu­cu­rii”, povesteşte cu ochii în­tristaţi, doamna Frida.

Vieţi irosite mult prea devreme

Loviturile vieţii au săpat ur­me adânci în sufletele şi i­nimile celor două surori din Grădinari.”Maria, mătuşa mea a plecat dintre noi mult prea devreme, avea doar 30 de ani. De inimă rea, la nu­mai 47 de ani şi mama s-a prăpădit, în 1970. De multe ori mă gândesc că dacă e­ram acasă, dacă nu aveam par­te de acest calvar, pu­team să mă realizez mult mai bine. De nenumărate ori mă visez şi acum acolo, cum mă joc cu copiii în curtea mare a lu’ moşu. Sau, cum fugeam să-i caut la târg şi ei îmi dădeau bănuţi pen­tru dulciuri. Au fost şi s-au dus toţi! Chiar şi pensia de deportat am primit-o doar ju­mătate, pentru că la co­mi­sie nu au fost toţi de acord fiindcă fusesem înfiată şi purtam un nume românesc, nume pe care l-am schimbat ca să fiu mai protejată în a­ce­le vremuri tulburi… doar Dumnezeu ştie de ce a tre­buit să fie aşa”, încheie lă­cri­mând Frida Mihuţ

Folosește Facebook pentru a scrie un comentariu

Scrie un comentariu

Vă rugăm să scrieţi comentarii în legătură cu subiectul articolului. Folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului, jigniri sau injurii aduse celorlalţi cititori care au scris comentarii duc la ştergerea comentariului sau chiar la blocarea IP-ului folosit. Redeşteptarea nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea acestora revine integral autorului. Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată.


Vă rugăm să scrieţi comentarii în legătură cu subiectul articolului. Folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului, jigniri sau injurii aduse celorlalţi cititori care au scris comentarii duc la ştergerea comentariului sau chiar la blocarea IP-ului folosit. Redeşteptarea nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea acestora revine integral autorului. Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată.

*


Optimization WordPress Plugins & Solutions by W3 EDGE