Ultima oră

Cu elevii la “munci”: practica agricolă voluntar – obligatorie de pe vremuri

Imaginaţi-vă următoarea scenă: sunteţi elev de clasele V-VIII, în anii ‘80. Începe şcoala, colegii sunt aşezaţi frumos în careu, cu flori, emoţii şi toate cele obişnuite într-o zi de 15 septembrie. Deodată, ţi se comunică faptul că a doua zi te vei îmbrăca ”sport” şi vei începe, pe frig şi ploaie, munca la câmp! Îmbrăcat cu ţinuta standard (hanorac, pantaloni de trening mățuiţi, cu genunchii scoşi în afară şi tenişi chinezeşti), n-aveai încotro, te prezentai la muncă!

Poate părea o poveste, dar asta era realitatea pentru elevii de gimnaziu şi mai mari, de până în 1990.

Munci la ”negru” pe plantaţiile lui Ceauşescu

Aşa-zisa ”practică” agricolă era muncă în toată regula, deşi era camuflată într-un pro­ces ”educativ”. Şi ce să în­veţi dacă ai de cules mere, cartofi sau participi la de­pă­nu­şatul porumbului? Copiii participau la ”munci” cam o lună după deschiderea anului şcolar, dar atunci când recolta nu era strânsă, ”muncile” se prelungeau pînă la prima zăpadă. Şi apoi venea aşa zi­sa recuperare a orelor pierdute, care era doar o vorbă în vânt.
Muncile agricole prestate sub lozinca voluntariatului, erau, de fapt, munci la ”negru” pe plantaţiile lui Ceau­şes­cu. Sute de mii de tineri – elevi, studenţi, personal din fabrici şi mai ales militari în termen au avut parte de aşa ceva.

Desigur, Lugojul nu făcea ex­cepţie de la regulile impuse de sus, singurele excepţii fiind zelul mai mare sau mai mic al celor care aplicau re­gu­­lile.

Pentru lugojeni, des­ti­na­ţiile acestor mobilizări cu hei-rup, erau livezile de la Fădimac (mere), Honorici (livezi mari de mere, pere, gutui, de care acum s-a ales praful) şi Pădureni, unde era, tot aşa, o plantaţie cu pomi fructiferi, mai ales meri. Toamna, la Visag, te aş­teptau şiruri nesfârşite de porumb, care urcau spinarea dealurilor, iar cartofii se cu­legeau organizat, cu şcoala, în diverse localităţi precum Boldur, sau chiar la Lugoj, unde Gostat-ul cultiva nişte hectare după strada Cloşca, spre Dealul Viilor.

Legende urbane: Frau Poto şi ”bărbatul cel mic”

Odată cu trecerea timpului, ceea ce la jumătatea anilor 70 era doar o joacă, o activi­tate lejeră în aer liber, fără reguli luate prea în serios, după 1980 a îmbrăcat haina ri­gi­dă a exerciţiilor impuse. Copiii de şcoală generală sau de liceu aveau normă, ex­pri­mată în rânduri de porumb care trebuiau culese sau numărul de lădiţe de mere culese din pomi.

O poveste spumoasă (hai să o luăm aşa) despre absurditatea cu care funcţiona acest sistem de ”voluntariat” este de la Şcoala Generală nr. 6. La secţia germană a acestei şcoli de tradiţie preda o pro­fesoară venită prin căsătorie chiar din Germania (de ră­să­rit, evident – fosta RDG). Era harnică şi serioasă, ca o nemţoaică veritabilă. Aşadar, ”Frau Poto”, cum o alintau e­le­vii, şi-a organizat bine munca, a terminat norma şi a plecat acasă, cu elevii. Un secretar de partid din epocă a văzut copiii şi a întrebat pro­fesoara ce caută aceştia prin oraş înainte de ora două, la care se terminau ”muncile”. Frau Poto a spus că şi-au ter­minat treaba şi au liber să plece acasă. Secretarul, mic de statură, s-a făcut roşu de supărare şi a întrebat-o cum îşi permite şi dacă ştie cine este el. Iar nemţoaica, de la înălţimea sa, i-a replicat apă­sat: ”tu eşti un bărbat mic”!
Povestea, devenită una din legendele urbane ale Lugojului, continuă cu secretarul care nu s-a lăsat şi a făcut scandal. Până la urmă, Frau Poto nu a fost pedepsită (nu avea nimeni ce să-i reproşeze, în afara faptului că nu l-a recunoscut pe ”bărbatul cel mic”), dar a primit o lecţie de ”supravieţuire” ro­mâ­neas­că. Nu te agita, nu termina pri­mul, dacă nu vrei să pri­meşti o corvoadă su­pli­men­ta­ră.

Bătaia de joc, ca răspuns la zelul autorităţilor

Cu timpul, au dispărut şi naivii care credeau că îndeplinirea normei le va aduce felicitări, în loc de încă o porţie de muncă. Românii nu s-au născut cu o genă a hoţiei, doar atât că, atunci când statul îi fura pe faţă, au început să răspundă cu a­ceeaşi monedă. Zelul func­ţio­narilor mărunţi de partid au încurajat munca în dorul lelii, de faţadă, dar cu respectarea sfântă a orarului.

La modul cel mai im­par­ţial, trebuie spus că bătaia de joc era încurajată chiar de au­to­ri­tăţi. Personalul TESA din fabricile lugojene, care se afunda în şirurile de porumb interminabile de la Visag, culegea totul la început şi la sfârşit, iar în rest, oamenii mai spuneau un banc cu Bulă şi mai flecăreau, trecând din mână în mână o sticlă de răchie specială, făcută din porumb după reţeta proprie a locuitorilor de etnie maghiară dintr-un sat din apropierea Lugojului.

Cu ”macetele” în lanul de porumb

Dar, nu numai cei care încercau să scape de corvoadă dădeau dovadă de inventivitate. Unui responsabil dintr-o fabrică lugojeană i-a venit ideea ca tot personalul care participă la munci să fie echipat cu un fel de macete. Partea proastă era că acestea erau făcute din pânzele uzate ale ferăstraielor mecanice, care, ascuţite ca nişte lame de ghilotină, erau foarte grele şi tăiau adânc nu numai tuleii de pe câmp. Echipaţi cu sculele astea, groase, grele şi periculoase, oamenii înaintau prin porumb, până când, inevitabil, cineva s-a tăiat rău la picior. Accidentul a fost muşamalizat, dar a pus capătul nefericitului experiment.
De fapt, organizarea proastă făcea aceste activităţi tot mai dezagreabile. Şcolarii mici, aduşi pe jos la muncă, soseau deja obosiţi la destinaţie. La depănuşat de porumb copiii lucrau aşezaţi pe stivele de porumb umede şi reci, iar răcelile în lanţ nu puteau fi evitate. Ca să nu mai punem la socoteală mun­ca la câmp, pe călduri insuportabile sau ploi neaşteptate sau accidentele grave petrecute în satele dimprejurul Lugojului.

Absurditatea normelor şi ”munţii” de certificate medicale

Totul devenise o degrin­go­la­dă. Despre absurditatea nor­melor (15-20 de lădiţe de mare sau prune, pe elev), un director de şcoală din acele vremuri spunea cu ne­di­si­mu­la­tă stare de nemulţumire: ”Comunicam efectivele de elevi ca, în funcţie de ele, să se stabilească suprafaţa de recoltat sau cantitatea de produse ce trebuia obţinută într-o unitate de timp.

Dacă elevii nu se prezentau la aşa zisa practică agricolă – şi în ultimii ani se prezentau decât în jur de 15-20%, cifră ridicolă – eram admonestaţi, imputându-ni-se lipsa de exigenţă ori a măsurilor coercitive. La rândul lor, cei absenţi se înarmau cu vrafuri de certificate medicale, pe care diriginţii nu aveau cum să nu le ia în seamă”. Iar echipa de confis­c­are a fructelor furate era coordonată adesea chiar de tovarăşa Basica, primăriţa de tristă amintire a Lugojului.

Dar nu numai părinţii şi elevii încercau să se ”scoată”, ci şi dascălii. La rândul lor, profesorii aveau rânduri repartizate la prăşit, la porumb. Fiecare şcoală primea loturi care erau repartizate profesorilor. Cu scuza că nu se pricepeau la agricultură, la prima praşilă, nu tăiau cu colţul sapei numai buruienile, ci şi firavele fire de porumb. ”Nu s-au prins!” – era ex­pli­caţia oficială.

Repertoriu de ”practică”

Desigur, tabloul nu trebuie zugrăvit doar în culori întunecate. Unii privesc şi acum cu nostalgie atmosfera de la ”munci”. În fond, erau anii ti­ne­reţii şi copilăriei lor. Ban­cu­rile, glumele şi farsele jucate în livadă sunt şi azi ţi­nu­te minte, ca şi melodiile cântate cu însufleţire de tot autobuzul: ”Mie-mi place fata lată”, ”Nu există să exis­te, feţe crîncene sau triste” ori ”Timpul culesului e-n mai, un om, un pai, un om, un pai”. Iar cei care au avut norocul să facă şcoala la ”nr. 6” şi-l amintesc pe Freddy Stauber dând recital extraordinar la acordeon, în spatele autobuzului înecat de praf, căci Freddy era un star încă de pe atunci şi atrăgea ca un magnet toate fetele!

Ar mai fi multe de povestit, inclusiv ofensiva asupra duzilor şi mania creşterii viermilor de mătase într-un oraş care avea singura filatură de mătase naturală din estul Europei, dar poate revenim într-un episod viitor.

Folosește Facebook pentru a scrie un comentariu

Scrie un comentariu

Vă rugăm să scrieţi comentarii în legătură cu subiectul articolului. Folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului, jigniri sau injurii aduse celorlalţi cititori care au scris comentarii duc la ştergerea comentariului sau chiar la blocarea IP-ului folosit. Redeşteptarea nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea acestora revine integral autorului. Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată.


Vă rugăm să scrieţi comentarii în legătură cu subiectul articolului. Folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului, jigniri sau injurii aduse celorlalţi cititori care au scris comentarii duc la ştergerea comentariului sau chiar la blocarea IP-ului folosit. Redeşteptarea nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea acestora revine integral autorului. Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată.

*


Optimization WordPress Plugins & Solutions by W3 EDGE