Ultima oră

Cinema în anii ’70-’80: Comisarul Piedone, Jandarmul De Funes şi filmele indiene, unde plânsul era obligatoriu

MondialPe vremuri, în perioada comunistă, rula în cinematografe o peliculă numită “Lanţul amintirilor”. Era perioada de aur a filmelor indiene, precum “Vagabondul”, “Prietenii mei, elefanţii”, “O floare şi doi grădinari”, “Articolul 420” sau “Vandana”, perioada când magazinele noastre erau inundate de discuri indiene de ebonită (poate vi le mai amintiţi, se găseau la parterul Palatului Bejan, la magazinul cu articole muzicale şi de sport-turism).

Vă vine sau nu să credeţi, o tânără moldoveancă, pe numele ei mai puţin exotic Maria Amarghioalei, a devenit cântăreaţă de muzică indiană, sub numele de Naarghita. A fost atât de talentată, încât doamna Indira Gandhi, prim ministru celebru al Indiei, după ce a văzut-o în concert la Bucureşti, i-a sponsorizat o şedere în India timp de un an şi jumătate, perioadă în care a fost unanim aclamată. Pentru români, India însemnă Naarghita şi albumele cu vocea ei inconfundabilă.

 “Străinezia” se vedea doar pe marele ecran al cinematografelor

Pe măsură ce legăturile noastre cu exteriorul erau din ce în ce mai puţine, ţările lumii deveniseră accesibile nu prin vizite la faţa locului, ci prin produsele care mai răzbăteau la noi. Pentru români, Iranul era sinonim cu autocarele Mercedes – Irannational, Franţa era asociată cu Daciile produse sub licenţă Renault, Cuba cu celebrul roma Havana Club, Bulgaria cu ţigările BT. Până şi America, după vizita lui Nixon la Bucureşti, era asociată cu copiatoarele fabricate de Rank Xerox! O asociere atât de puternică, încât se spunea “trag nişte foi la xerox”, adică numele firmei înlocuise numele produsului, acela de copiator.   

Odată cu trecerea anilor, o Românie izolată într-o lume din ce în ce mai interconectată prin intermediul computerului, aflată în pargul revoluţiei internetului, era un vis nu numai utopic, ci şi periculos. Oamenii priveau din ce în ce mai mult peste gard, şi ce se vedea în “străinezia” era mereu în defavoarea noastră. Pentru a compensa deficitul de imagine, s-a adoptat poziţia struţului, cu capul vârât adânc în nisip, pentru a nu observa lumea din jur aflată în schimbare, în plin proces de adaptare la alte realităţi. Călătoriile peste hotare, până şi în fostele ţări socialiste, au fost reduse drastic. Eram la liceu când un vârstnic al familiei îmi povestea: “pe vremea studenţiei mele, mergeam cu vaporul la Istanbul”. Cum aşa? Pur şi simplu să te urci pe vapor, vizitezi Turcia şi te mai întorci şi îanpoi, liniştit că poţi reveni oricând? Asfel de poveşti păreau de domeniul fantasticului.

Mi se părea de domeniul paranoiei felul cum România “socialistă” îşi tăia cu inconştienţă orice legătură cu exteriorul, iar cei care încercau să fugă, plăteau adesea cu viaţa. Scriitorul lugojean Laurian Lodoabă a descris în culori sumbre tragediile frontieriştilor care încercau să treacă Dunărea înot, pe malul mai luminat al Iugoslaviei. Printre morţi s-a numărat un sportiv din Lugoj şi mulţi alţii.

 1.200 de spectatori în zilele bune la cinematograful în aer liber de la ITL

Dar, haideţi să revenim la “Lanţul amintirilor”. Filmele proiectate în numeroasele cinematografe ale epocii erau printre puţinele ferestre care mai rămâneau deschise spre lume. La Lugoj, existau patru cinematografe: 23 August, Victoria, ITL şi Cinematograful de Vară ITL. La Clubul ITL, la grădină, erau 1.200 de locuri, pline ochi în zilele bune. La “mozi”, zilele proaste erau cele cu filme sovietice, dar şi româneşti, în afara celor istorice produse de Sergiu Nicolaescu (Dacii, Columna şi tot şirul voievozilor), celor de propagandă subtilă din seria Comisarului Moldovan (producţia “Cu mâinile curate” fiind cea mai reprezentativă) sau cele din seria Brigada Diverse, cu Dem Rădulescu, Stela Popescu, Iurie Darie sau Puiu Călinescu. Lui Amza Pellea, interpretul lui Nea Mărin, i se dădea voie să fie miliardar numai pe marele ecran, iar Toma Caragiu mai scăpa câte o “şopârlă”, cu voie sau fără voie de la regim, dar mult gustată de public.

 Cutremurul din ‘77 şi spectatorul care era să moară fericit la “Şatra”

Toma Caragiu, împreună cu alte vedete ale epocii, precum regizorul Alexandru Bocăneţ şi cântăreaţa Doina Badea, au murit la catastrofalul cutremur din 4 martie 1977. Deşi a făcut ravagii în Capitală (seismul a fost înregistrat cu 7.4 pe scara Richter), la Lugoj nu s-a simţit decât o zgâlţăitură, e drept, una zdravănă. La ora cutremurului, 21.20, la Cinema “23 August” rula filmul „Şatra”, regizat de basarabeanul Emil Loteanu. Sala era plină ochi şi urmărea celebra secvenţă în care actriţa principală, Svetlana Toma, aflată în rolul unei ţigănci focoase, începea să-şi dea jos straturile de fuste, precum nişte foi de varză… Pe măsură ce fustele cădeau, cutremurul devenea din ce în ce mai evident. Martorii oculari spun că lumea părăsea sala într-un fel straniu, în tăcere şi fără crize de isterie. Un singur spectator rămăsese fascinat de actriţa ce începuse să-şi dezvelească formele pe marele ecran: stătea cu bărbia proptită pe marginea lojei, total rupt de realitatea din jur. Ultimii care au părăsit cinematograful l-au avertizat:  „domnule, e cutremur, trebuie să plecaţi”. Niciun răspuns! Omul voia să vadă, cu orice preţ, secvenţa până la capăt şi probabil că ar fi murit fericit, dacă cutremurul era mai puternic.

 Filme la care plânsul era obligatoriu

Cum nu apăruseră încă telenovelele, femeile hohoteau de li se scutura cămaşa pe ele la filme indiene, gen „Vagabondul”, „O floare şi doi grădinari” sau „Vandana”. Lucru nu lipsit de urmări, căci majoritatea fetiţelor născute în acea atmosferă lacrimogenă vor fi însemnate pe viaţă cu numele Vandana! În timp ce “Moscova nu crede în lacrimi” (titlul unei producţii ruseşti mai răsărite), americanii ajunseseră, prin anii 70, să facă filme lacrimogene cu hocheişti! “Love Story” era povestea de dragoste la care plânsul era obligatoriu, ca la filmele indiene cu vaganbondul şi “Avaramu”, pentru cine îşi mai aminteşte. Cine nu plîngea la filmele indiene sau la “Love Story”, ăla nu era om! Recunosc că, şi într-un caz şi în altul, nu am trecut testul.

 Sindromul “Love story”: cu cît eşti mai bolnav, cu cât arăţi mai bine!

“Love story” cel lacrimogen, care rupea inima adolescentelor din anii 70, era o poveste plină de clişee de pe vremea războiului din Vietnam. L-am revăzut recent şi nu m-a impresionat în mod deosebit. În schimb, m-a binedispus “diagnosticul” pe care i l-au pus criticii de film actriţei Ali MacGraw. Aceasta suferea, pe ecran, de o boală incurabilă, urmând să se stingă în braţele iubitului. Dar, pe măsură ce boala avansa, Ali Mc Graw arăta din ce în ce mai bine, iar în scena finală era chiat trăznet! Iar diagnosticul suna aşa. Sindromul “Love story”, cu cât eşti mai suferind, cu atât arăţi mai bine! Pe ecran, desigur!

 Românii au botezat un palton după numele actorul Alain Delon

Filmele cu maximă audienţă din perioada comunistă erau superproducţiile vremii, precum “King kong”, “Cei şapte samurai”, “Salariul groazei” sau “Luana”, film care a rulat săptămâni la rând şi în care sclipitoarea actriţă Raquel Welch apărea în ţinute lejere, justificate de faptul că femeile primitive, contemporane cu reptilele gigantice, nu aveau nevoie de garderobă prea pretenţioasă. Chipeşul Kirk Douglas făcea furori în “Spartacus”, film care rula pe ecran lat, la cinematograful în aer liber de la Grădina ITL. La producţii istorice ca “Ben Hur”, “Căderea Imperiului Roman” sau “Tunurile din Navarone”, era bătaie, la propriu, pe bilete. Lumea dădea buluc la comediile cu Louis de Funes şi se spărgea de râs la filmele cu supraponderalul comisar italian Piedone. Au rămas de neuitat prestaţiile genialului Funes, care şi azi te binedispun, în “Jandarmul la Saint Tropez”, “Jandarmul se însoară”,  “Jandarmul şi extratereştrii”, “Jandarmul la New York”  sau “Jandarmul şi jandarmeriţele”. Aproape uitate în ţara natală, geniile comediei franceze, Louis de Funes şi Bourvil, au continuat să bucure românii care revedeau la cinema, la nesfârşit, producţii vechi de peste 20 de ani. Iar frumosul actor Alain Delon chiar a dat numele unui articol de îmbrăcăminte. Paltonul îmblănit botezat de români “alendelon” era foarte la modă. La un moment dat, puţini mai ştiau de actor, dar de palton, auziseră cu siguranţă!

Folosește Facebook pentru a scrie un comentariu

Scrie un comentariu

Vă rugăm să scrieţi comentarii în legătură cu subiectul articolului. Folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului, jigniri sau injurii aduse celorlalţi cititori care au scris comentarii duc la ştergerea comentariului sau chiar la blocarea IP-ului folosit. Redeşteptarea nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea acestora revine integral autorului. Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată.


Vă rugăm să scrieţi comentarii în legătură cu subiectul articolului. Folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului, jigniri sau injurii aduse celorlalţi cititori care au scris comentarii duc la ştergerea comentariului sau chiar la blocarea IP-ului folosit. Redeşteptarea nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea acestora revine integral autorului. Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată.

*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

CLOSE
CLOSE