Ultima oră

Când telespectatorii sunt profesionişti

Reflecții despre televiziune

Citindu-l cu asiduitate pe Andrei Ple­şu şi gustând mult din umorul său de o fineţe analitică specială, am des­co­perit numeroase comentarii despre ce se întâmplă pe micul ecran. Dis­tin­sul eseist recunoaşte ”spăşit” că nu se poa­te sustrage total atracţiei ”mag­ne­ti­ce” a programelor tv.

Fireşte că za­ppea­ză mereu (până şi cu verbul aces­ta s-a obişnuit în cele din urmă) şi cau­tă să găsească acel ceva care să-l a­tra­gă, să-l seducă iremediabil.

Nu prea ne-a povestit despre aşa ceva, în­să ne-a delectat cu tipologiile, ca­rac-te­rizările pline de vervă ale unor i­po­chi­meni care apar pe micul ecran.

An­drei Pleşu priveşte selectiv emisiunile de ştiri, iar după ce se plictiseşte, sau de­vine iritat, se întreabă redundant ci­ne l-a pus, ce minidemon interior îl fa­ce să zăbovească în aşteptarea cui? Pen­tru că oricum nici o revelaţie nu se pro­duce.

Oamenii perorează steril, iar mo­deratorii intervin şi ei cu stri­den­ţe­le lor obişnuite, ce să mai vorbim de pelteaua de clişee care se întinde la in­fi­nit. Atunci când era în formă, Crin An­tonescu (fireşte şi când deţinea fun­cţii importante) livra un discurs in­te­resant, oricum mult mai puţin plic­ti­si­tor decât al celorlalţi invitaţi. Abor­dă­rile pe teme de actualitate externă ale lui Emil Hurezeanu au în­tot­dea­u­na un back-ground de cultură politică re­mar­ca­bilă.

De curând, am mai des-co­pe­rit un VIP care se uită, dacă nu cu fre­ne­zie, măcar cu regularitate la te­le­vi­zor.

Domnul Ioan Holender ne spu­nea că în liniştea sa vieneză deţine in­sta­la­ţii satelit sofisticate, care cap­tea­ză toate sau aproape toate posturile ro­mâ­neşti. Surpriză! Per ansamblu, re­fe­rin­du-se în special la canalele pos­tului pu­blic, reputabilul director al Ope­rei de Stat din Viena (1991 – 2010) este mult mai temperat critic, afir­mând că da­că ştim să căutăm, pu­tem găsi în­tot­dea­una ceva notabil de văzut.

Fireşte că regretă dispariţia din gri­lă a pos­tu­lui TVR Cultural, dar a­pre­ci­ază în­cer­că­rile teleaştilor de la TVR 2 să preia o bună parte din res­pon­sa­bilităţi. Ori­cum, dacă face tri­mi­teri la cele două ca­na­le ORF (te­levi­zi­unea publică aus­tri­acă) distinsul Herr Direktor îşi ex­pri­mă pe şleau de­za­mă­girea: o plic­tisea­lă, monotonie şi o platitudine de-ţi vi­ne să nu mai des­chizi televizorul.

Sub­scriem în­tru­cât­va la această o­pi­ni­e, am încercat să re­zis­tăm la câteva e­mi­siuni, dar nu am de­ce­lat nici un de­ta­liu atractiv. Ne do­rim doar un singur lu­cru, acela ca dom­nul Holender să nu ajun­gă din în­tâm­plare la un late night show de la vreun post comercial (fie An­tena 1, fie Kanal D, poate şi Antena Stars uneori).

Şi-ar schimba i­re­me­dia­bil părerile bunicele despre ce se mai în­tâm­plă pe la televiziunile noastre.

Bă­tă­lia pe audienţe a dus la coborârea şta­chetei într-un asemenea hal, încât te­lespectatorul fie şi onest şi in­te­li­gent se autodiscreditează privind bă­lă­căreli atroce.

După un ”triolet” Belmondo (Car­touche, Animalul, Magnificul), ”Te­le­ci­ne­mateca” de miercuri seara (TVR 2) ne propune un diptic Hitchcock (Vertigo şi În spatele fe­res­trei). Un star masculin: James Stewart şi două frumuseţi clasice, limpezi, e­chi­librate de o tuşantă însă fină sen­zu­a­li­tate, Kim Novak şi Grace Kelly. E in­te­resant de aflat cum percep noile ge­ne­raţii de cinefili capodoperele ma­es­trului absolut al suspansului, pe care Fran­cois Truffaut l-a intervievat co­pi­os în cea mai celebră carte de ci­ne­ma din toate timpurile.

Toţi autorii de thri­llere descind din moştenirea a­u­to­ru­lui Psihozei sau al Păsărilor, pre­cum pro­zatorii ruşi din mantaua lui Gogol.

Au apărut efectele speciale,   s-a acce­le­rat ritmul şi combinarea de fil­mări, s-au complicat la extrem (pâ­nă la ne­in­te­ligibil) intrigile, s-au a­bor­dat fi­na­lu­rile deschise, adesea bizare, au in­ter­venit artificii tehnice, într-o vre­me se succedau pelicule cu film psi­ho­a­na­li­tic, într-un cuvânt s-a experimentat e­norm, însă şocul ino­va­tiv iniţial, im­pul­sul lansat de Hitchcock îl plasează în unicitatea sa triumfătoare, în orice an­to­logie a peliculelor de gen.

Am constatat cu plăcută sur­prin­de­re că fie şi în apariţiile în emisiuni cu picanterii de monden gen ”Agentul VIP”, Marina Almăsan îşi păstrează dis­cursul echilibrat. Ştie că preţul plă­tit pentru lansarea jurnalului său de că­lă­torii în China (Beijing şi Shangai) este dezvoltarea proceselor cu fostul soţ Victor Socaciu (în dispută acum cu pro­priul fiu major, pentru mes­chi­na pen­sie alimentară).

Marina ştie ce şi mai ales cât să spună pentru a nu a­lu­ne­ca nicicând în derizoriu şi în po­fi­da unei situaţii evident stânjenitoare, abor­dează problemele personale cu o se­renitate luminoasă şi o discreţie e­le­gan­tă, demnă de admiraţie.

Folosește Facebook pentru a scrie un comentariu

Scrie un comentariu

Vă rugăm să scrieţi comentarii în legătură cu subiectul articolului. Folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului, jigniri sau injurii aduse celorlalţi cititori care au scris comentarii duc la ştergerea comentariului sau chiar la blocarea IP-ului folosit. Redeşteptarea nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea acestora revine integral autorului. Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată.


Vă rugăm să scrieţi comentarii în legătură cu subiectul articolului. Folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului, jigniri sau injurii aduse celorlalţi cititori care au scris comentarii duc la ştergerea comentariului sau chiar la blocarea IP-ului folosit. Redeşteptarea nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea acestora revine integral autorului. Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată.

*


Optimization WordPress Plugins & Solutions by W3 EDGE