Ultima oră

Bărăganul – închisoarea fără gratii

Sunt în vârstă, dar şi acum îi răscolesc a­min­ti­rile Rusaliilor negre din anul 1951. În acea noapte de 17 spre 18 iunie, mii de oameni au fost trimişi cu trenul, sub escortă, în câmpia stearpă a Bărăganului, devenită “Siberia noas­tră”. Iar deportările au continuat încă patru ani! Ruptura dintre Iugoslavia lui Tito şi linia dură a Kremlinului condus de Stalin s-a repercutat tragic asupra destinelor a pes­te 40.000 de bănăţeni smulşi din zona lor de baştină, devenită peste noapte, la propriu, “zonă de influenţă titoistă”. Au fost luaţi cu de-a sila femei, bărbaţi, copii, bătrâni, oa­meni bolnavi. Nu s-a ţinut cont de nimic (printre deportaţi fiind şi o fetiţă în vârstă de... două zile), li s-au confiscat averile, au fost batjocoriţi, apoi siliţi să-şi clădească cu mâi­nile goale adăposturi, cocioabe im­pro­vi­za­te, î­njghebate din te miri ce, în pustia bă­tută de vânturi a Bărăganului. După seria în care v-a prezentat pe bravii noştri veterani de război, acum nonagenari, “Re­deş­tep­ta­rea” porneşte un nou serial, cel dedicat de­por­taţilor în Bărăgan, celor care n-au uitat nici până azi cel mai cumplit moment din istoria recentă a Banatului.

La 26 octombrie 1950, prin Ho­tărârea Consiliului de Mi­niştri nr. 1154/1950, era a­pro­bat planul de deportare sau internare în domiciliu o­bli­gatoriu a tuturor “ele­men­te­lor duşmănoase cu fac­tor ridicat de risc“ care pu­teau pune în pericol so­cia­lismul construit de Gheor­ghe Gheorghiu Dej, A­na Pauker şi acoliţii lor.

Pes­te 40.000 de ţărani în­stă­riţi, industriaşi, hangii, re­fu­giaţi basarabeni, sim­pa­ti­zanţi ai  lui Tito, cadre mi­li­ta­re sau oficialităţi demise – din 258 de localităţi aflate la frontiera cu Iugoslavia, au fost lăsate pur şi simplu sub cerul liber în deşertul Bă­­­ră­ga­nului.

Comisia Cen­tra­lă care a coordonat ac­ţiu­nea era formată din A­le­xan­dru Dră­ghici – ministru ad­junct la Interne, Marin Jianu – ministru adjunct la In­ter­ne, Mihail Burcă – general ma­­ior la Interne, Pavel Cris­tes­cu – general locotenent de miliţie şi Vladimir Ma­zu­ru – general maior de se­cu­­ri­ta­te.

Noaptea Rusaliilor negre

În noaptea de 17 spre 18 iunie 1951, de Rusalii, peste 10.000 de militari coor­do­naţi de gen.mr  Mihail Bur­că au pus în mișcare cea mai amplă acțiune de deportare din istoria contemporană a Ro­mâniei. Un număr de 12.791 de familii, respectiv 40.320 de persoane din ju­de­ţele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, au fost scoase din casele lor şi trimise în gulagul Bărăganului. Femei gravide, bătrâni, bolnavi sau  copii de câteva luni au fost urcaţi laolaltă în va­goa­ne de vite. După un drum cu trenul, care a durat două săp­tămâni, au fost de­bar­cați, pe câmpul liber, de­par­te de orice așezare ome­neas­că, cu interdicţia de a se depărta mai mult de 15 ki­lo­metri de zona unde au fost lă­saţi. Terenul fusese par­ce­lat cu plugul și fiecare par­ce­lă avea un țăruș cu o placă cu număr de casă. Astfel, în vara anului 1951, în re­giu­ni­le Ialomița și Galați, au luat ființă 18 comune noi – Brateș, Bumbăcari, Dâlga, Dro­pia, Ezerul, Fundata, Lă­tești, Măzăreni, Movila Gâl­dăului, Olaru, Peli­can, Valea Viilor  (Satul Nou), Răchitoasa, Rubla, Salcâmi, Schei, Viișoara și Zagna. “Locuitorii” lor au fost nevoiţi să sape bordeie în pământ pe care le-au a­co­perit cu ce au putut, ca să poa­tă supravieţui primei ierni.

O familie despărţită pentru totdeauna

Lugojeancă prin adopţie, Mira Nemeth era pe atunci o fetiţă vioaie, de 2 anişori, fiind singurul copil al lui Liubomir şi Gordana Sto­ia­nov, o familie tânără din co­mu­na Gad, judeţul Timiş. Ne povesteşte oftând ce ştie de la mama şi bunicii săi.

”Tata avea terminat liceul şi împreună cu un unchi de-al meu, fratele mamei au ho­tă­rât să meargă împreună să stu­dieze Agronomia la Bel­grad, în Iugoslavia. Bunicul meu din partea mamei era un om înstărit şi a decis să îi ţină pe amândoi la facultate. În ziua de Rusalii, eram a­du­naţi la rugă.Tata şi fratele ma­mei nu veniseră pentru că, fiind în Iugoslavia, erau deja consideraţi sim­pa­ti­zanţi ai lui Tito. În aceeaşi noap­te, au venit peste noi câţiva soldaţi cu un ofiţer şi ne-au pus în vedere ca în cel mai scurt timp să ne pre­zen­tăm la gară. Bunicii au strâns ce au putut să pună într-o căruţă iar mama cu mi­ne în braţe şi cu stră­bu­ni­ca alături au urcat în căruţă şi duşi am fost. Când am a­juns în Bărăgan, am fost re­partizaţi în comuna Valea Viilor în Satul Nou, cum i se mai zicea. Bunicul a să­pat un bordei sub pământ şi aşa am stat câteva luni. Ma­ma spunea că cel mai groaz­nic lucru, de care se temea cumplit, era să nu mă îm­bol­năvesc. Muştele erau pe mine cu sutele din cauză că mă hrăneau cu lapte. M-a ferit Dumnezeu şi nu am luat nici o boală con­ta­gi­oa­să. Bunicii povesteau că în fiecare zi era un chin să ai ce pune pe masă”.

Ne-au tăiat pozele cu tata să ne şteargă amintirile

În anul 1952 oamenii au început deja să-şi ridice case. Controlul asupra lor era total. Miliţienii patrulau peste tot, iar apelurile erau efectuate în fiecare zi. Cei care erau bănuiţi că ar putea comunica cu persoane con­si­de­rate “duşmani ai po­po­rului”, cum era Liu­bo­mir Sto­ianov aveau parte de o su­praveghere specială.

“Ma­ma era mereu perse­cu­ta­tă şi controlată să nu ia cum­va legătura cu tata. In­clusiv din pozele de familie pe care le aveam de acasă, l-au tăiat cu foarfeca pe tata, să ne şteargă astfel şi a­min­tirea lui. De pe la 4 -5 ani îmi amintesc şi eu destul de multe lucruri. Bunicul a ri­di­cat şi el o casă pe care a a­coperit-o cu paie. Aveam o singură camăruţă în care trăiam cinci suflete şi un fel de tindă, unde găteam. Ţin min­te că cel mai tare mă te­meam când fulgera, ca nu cumva să ia foc acoperişul. Noi, copiii, eram mai pro­te­jaţi, nu prea realizam chinul părinţilor. Aveam o prietenă de vârsta mea, Tanţa, din Co­rabia, judeţul Mehedinţi cu care mă jucam de di­mi­neaţa până seara pe drumul plin de praf”, povesteşte  doam­na Mira.

Nu văzusem în viaţa mea o păpuşă

Co­lonia Satul Nou avea a­pro­ximativ 320 de per­soa­ne, dintre care 220 erau bă­nă­ţeni, iar restul basarabeni, olteni şi bucovineni.

“Cu toa­te că erau destul de mul­te suflete, casele nu aveau garduri. Abia în 1956 când ne-au lăsat să ne întoarcem acasă, am văzut pentru pri­ma dată în viaţa mea un gard, la gara din Rudna. Nu ştiam cum arată o păpuşă sau ce este un brad de Cră­ciun. Ne jucam cu ce aveam şi păşteam vacile, iar pă­rin­ţii munceau în câmp la bum­bac ori la puieţi de pomi. Verile erau sufocante şi iernile nu auzeai decât vis­colul. În iarna lui 1954, am crezut că vom muri. Casa fiind mică, era aco­pe­ri­tă de tot cu zăpadă vis­co­li­tă iar bunicul ieşea pe horn ca să umple câte o găleată cu zăpadă, să o topim ca să avem apă”, îşi aminteşte Mira Nemeth.

Am luat-o de la capăt

O nouă Hotârâre a Con­si­liu­lui de Miniştri datată 7 de­cem­brie 1955 a dispus eli­be­rarea și întoarcerea de­por­­­ta­ților. Se presupune că acest lucru s-ar fi datorat pri­mirii Republicii Populare Ro­mâne în Organizaţia Na­ţiunilor Unite, fiind astfel obligată să respecte, cel pu­țin formal, drepturile o­mu­lui. Cei mai mulți deportați s-au întors în Banat în cu­r­sul anului 1956.

“Când ne-am întors, am găsit casa goa­lă. Bunicul avea batoză, trac­tor, unelte, casa era pli­nă de mobilă… nu am mai găsit nimic. De la tata şi de la fratele mamei din Iu­gos­la­via, care tre­bu­iau să fie stâlpii casei, nu a­veam nici o veste. Încet şi cu multă muncă, ai mei au reuşit să se pună din nou pe picioare. Tatăl meu şi un­chiul s-au recăsătorit după câţiva ani acolo,  în Iu­gos­la­via. Pe tata l-am cunoscut doar când a­veam 18 ani. Un­chiul a mu­rit în 1989, î­nainte de Re­vo­luţie, dar ma­ma nu a fost lăsată de re­gi­mul comunist să meargă la înmormântare. Un ziar local din Iugoslavia a relatat pe larg într-un articol despre faptul că nu i-au dat voie -“politic”- ma­mei ca să îşi vadă fratele pen­tru ultima dată. În felul a­ces­ta, des­ti­nul şi dictatura comunistă au dezbinat o familie fru­moasă. Mama a murit şi ea în 2003”, încheie povestirea doamna Mira.

Folosește Facebook pentru a scrie un comentariu

Scrie un comentariu

Vă rugăm să scrieţi comentarii în legătură cu subiectul articolului. Folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului, jigniri sau injurii aduse celorlalţi cititori care au scris comentarii duc la ştergerea comentariului sau chiar la blocarea IP-ului folosit. Redeşteptarea nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea acestora revine integral autorului. Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată.


Vă rugăm să scrieţi comentarii în legătură cu subiectul articolului. Folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului, jigniri sau injurii aduse celorlalţi cititori care au scris comentarii duc la ştergerea comentariului sau chiar la blocarea IP-ului folosit. Redeşteptarea nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea acestora revine integral autorului. Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată.

*


Optimization WordPress Plugins & Solutions by W3 EDGE