Ultima oră

Aurel Doboşan, veteranul cu cel mai nobil grad – cel de soldat!

Pe Aurel Doboşan, în vârstă de 93 de ani, l-am întâlnit sub un umbrar, la Sacoşu Mare. Vioi la vorbă şi la spirit, nonagenarul s-a „aprins” imediat ce a început să ne povestească, cu gesturi largi, epopeea sa în cel de-a doilea Război Mondial.

Proaspăt recrut, un copil de fapt, a fost aruncat într-o crâncenă bătălie după numai trei luni de instrucţie. De la vama Vărşand, Aurel Doboşan a luptat în Ungaria, la Miskolc şi apoi în Munţii Tatra. Finalul Războiului l-a prins la Brno, în Cehoslovacia.

A terminat războiul cu gradul de soldat, fiind unul dintre miile de eroi necunoscuţi ai Armatei Române.

Războiul l-a făcut doar în campania din Vest, „după ce ai noştri s-au ortăcit cu ruşii”, după cum spune chiar el. Trebuia să fie mobilizat în 1945, dar l-au luat la Armată cu un an mai devreme, pentru că era nevoie de soldaţi pe front.

După numai trei luni de instrucţie la Regimentul 85 Infanterie de la Ineu, este aruncat într-o luptă dramatică, cu tancuri, trupe SS, încercuiri şi răsturnări surprinzătoare de situaţie, acte incredibile de curaj, dar şi de laşitate.



Mitraliera de companie a tras încontinuu, până s-a înroşit ţeava

„Ne-au trimis să luptăm la Vărşand, lângă graniţă, în 1944. Eram încrezători, nici n-aveam habar ce ne aştepta acolo. Noi eram doar o companie şi ne-am săpat tranşee la marginea satului, care era pustiu. Am atacat un pichet de frontieră, dar ungurii au omorât un soldat şi au rănit sublocotenentul care era cu noi. Pe ăsta l-au luat prizonier şi cred că le-a spus că suntem puţini, că a doua zi au tăbărât pe noi, nemţi şi unguri, cu toată forţa. Eu avem puşca mitralieră şi la vreo 10 metri aveam o mitralieră de companie. Îmi amintesc că ne strigau comandanţii, ca la oi: foc, mă, foc! Orice, numai să tragem. Şi am puşcat ca apucaţii! Cel de la mitraliera de companie a tras 6.000 de gloanţe încontinuu, până s-a roşit ţeava şi s-a blocat mitraliera, bine că avea o ţeavă de rezervă. Au murit mulţi de la noi, dar şi noi am omorât o grămadă, cădeau seceraţi în câmpul gol că n-aveau unde să se ascundă, doar nişte girezi de grâu. Eu am avut 18 încărcătoare cu câte 40 de cartuşe. Noroc că aveam şi un brand de 60, mic, îl puneai între picioare şi trăgea cu nişte proiectile ca ştiuleţii. Aşa am aprins girezile alea şi i-am ţinut pe loc” – îşi aminteşte Doboşan prima încleştare cu inamicul.



Salvatorii au sosit… pe cai albi!

Deşi au făcut faţă cu mitralierele şi brandul, cele două grupe de ostaşi români supravieţuitori au trebuit să se retragă din calea unui inamic numeros, cu „cocia”, vreo 22 de km, prin Chereluş, Ineu, Mânerău. La Mânerău (satul unde s-a născut Ion Vidu!) era să fie încercuiţi, dar Providenţa le-a scos în cale două tunuri româneşti: „Tunarii aveau un fel de ham peste vestoane şi cizme până la genunchi. Au întors tunurile alea şi au tras şase salve spre ungurii adăpostiţi după o dâlmă. I-am ţinut pe loc, dar tot eram în pericol de încercuire. Am ajuns la Chişineu Criş unde erau două poduri unul de beton, altul de fier. Cel de beton era aruncat în aer de genişti, dar am trecut pe celălalt şi am ajuns într-o pădure. Aici ne-am întâlnit cu 40 de călăreţi pe cai albi, erau grăniceri români, cu puşca mitralieră agăţată la şa. Au avut aşa un curaj grănicerii, că au năvălit peste nemţi şi unguri, care credeau că sunt mai mulţi, şi ei ne-au scos din încercuire”.



Când au venit ruşii, parcă s-a spart un furnicar!

Pentru proaspătul recrut Aurel Doboşan, succesiunea de evenimente era dramatică. După inamicii hitlerişti şi horthyşti, intrau în scenă ruşii – ca aliaţi. Ruşii ajunseseră la Sebeş Alba şi de acolo trăgeau cu artileria, peste trupele române, în unguri şi nemţi. „Ne-am trezit dintr-o dată cu nişte călăreţi care galopau lipiţi de cal. Îmi amintesc că aveau „pistoale cu roată” (mitraliere cu încărcător rotund, de 42 de cartuşe). Credeam că sunt cazaci, dar ne-au vorbit româneşte, probabil erau basarabeni. Au întrebat unde e linia de front, noi le-am arătat în faţă, spre Pâncota, iar ei au dispărut tot aşa, lipiţi de cai”, îşi aminteşte Doboşan. Dar şocul cel mare abia avea să vină: „După ei a apărut coloana ruşilor – mulţime de armată, cu femei, cu bătrâni, cu porcii suiţi în cocie pentru bucătărie, erau aşa mulţi, de parcă ai spart un furnicar”, spune veteranul.



Supravieţuitorul unei bătălii crâncene, cu tancuri şi „Katiuşe”

Regrupat la Chereluş, regimentul lui Doboşan l-a primit pe un general rus, sosit cu o maşină blindată. Acesta a început imediat discuţiile cu omologul român. „Erau un general român şi unul rus dar am înţeles că şi rusul ştia ceva româneşte”, îşi aminteşte veteranul. După discuţiile astea s-a constituit, printre altele, Compania a 2-a Cercetare, în care a fost cooptat şi Aurel Doboşan. Şi aici, evenimentele care au urmat au depăşit orice închipuire, pentru că rezistenţa inamicilor, printre care şi trupa SS, a fost una fanatică, literalmente până la ultimul om.

„Eram în ţarină lângă Chereluş şi am primit ordin să atacăm satul. Primul atac l-au respins, apoi a doua oară au venit peste noi cu tancurile, care avansau câte două şi se acopereau unul pe altul. Mergeau camuflate pe câmp, că drumurile erau minate. Ruşii au ripostat cu Katiuşele, care lansau 72 de proiectile dintr-o dată dintr-un camion. Tancuri aveau şi ruşii, dar pe astea le vânau nemţii cu faust-patronen, un fel de aruncătoare de grenade. Ştiu că nemţii au ars 16 tancuri din 25 ale ruşilor, iar ruşii au lăsat fără şenile 11 tancuri din 16 ale nemţilor, le-am numărat după luptă, pe malul apei”, spune Doboşan care adaugă că nemţii au fost terminaţi până la ultimul, iar cadavrele lor contorsionate în poziţii groteşti zăceau în apă.



Prin „pădurea spânzuraţilor” până la Brno, în Cehoslovacia

Deja ostaş călit, Aurel Doboşan a continuat să lupte în Ungaria, la Tiszalok şi apoi în Cehoslovacia. În Munţii Tatra, a avut parte de o experienţă stranie: a străbătut aşa numita „Pădure a Spâzuraţilor”, plină cu partizani cehi spânzuraţi de nemţi.

Sfârşitul războiului l-a prins la Brno, dar Aurel Doboşan a fost la un pas să fie omorât cu puţin înainte de finalul luptelor: „Acolo la Brno ne-am adăpostit în curtea unei case, într-o groapă de obuz. În jur linişte, dar deodată ne trezim cu o grenadă pe buza gropii. Mulţumim lui Dumnezeu că n-a explodat, dar imediat ne trezim cu altă grenadă care era să ne facă ţăndări. Ce se întâmpla, cine arunca, de unde? Chiar din casa alăturată. Erau acolo patru unguri grav răniţi, abia se târau, şi ei tot mai aruncau cu grenade! Am spart uşa şi când unul s-a întins după pistolul mitralieră, un ortac de-al meu i-a secerat pe toţi”.



930 de kilometri pe jos, de la Brno la Cluj

Decorat cu medalia „Bărbăţie şi Credinţă”, Aurel Doboşan a încheiat războiul ca soldat. A rămas o vreme la Brno, cu trupele de ocupaţie, iar apoi a plecat cu Regimentul 85 Infanterie spre casă.

„Am luat-o pe jos şi am făcut 930 de kilometri până la Cluj. Mergeam pe picioare 20-30 km pe zi şi eram cam flămânzi. La cehi şi la unguri, sărăcie lucie, numai crumpi şi secară. Dar românul e descurcăreţ! Aveam cu noi un ţintaş care fusese vânător în civilie. Şi ăsta puşca iepuri sălbatici pe câmp, că erau din belşug. Doar în prima zi mi-a pus patru în spate şi mi-a zis – la cazan cu ei! Nu mi-a plăcut, că mi-a umplut uniforma de sânge, dar am mâncat vânat pe săturate!”.
L-am întrebat la final dacă îi pare rău că nu a fost avansat, iar Aurel Doboşan ne-a răspuns cu umor că statul s-a gândit la el şi l-a făcut sergent, dar abia acum la bătrâneţe!



Folosește Facebook pentru a scrie un comentariu

Scrie un comentariu

Vă rugăm să scrieţi comentarii în legătură cu subiectul articolului. Folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului, jigniri sau injurii aduse celorlalţi cititori care au scris comentarii duc la ştergerea comentariului sau chiar la blocarea IP-ului folosit. Redeşteptarea nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea acestora revine integral autorului. Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată.


Vă rugăm să scrieţi comentarii în legătură cu subiectul articolului. Folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului, jigniri sau injurii aduse celorlalţi cititori care au scris comentarii duc la ştergerea comentariului sau chiar la blocarea IP-ului folosit. Redeşteptarea nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea acestora revine integral autorului. Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată.

*


Optimization WordPress Plugins & Solutions by W3 EDGE